Fără a avea motive să-l suspectăm pe Radu Pavel Gheo de
simpatii leniniste, e bine de spus din capul locului că Disco
Titanic, cel mai recent roman al autorului (Polirom, 2016) e un
fel de un pas înainte, doi paşi înapoi. E vorba, din fericire, de
un parcurs pe drumul subiectiv al memoriei şi nu de cine ştie ce
scriere politică militantă, deşi avem parte, citind-o, de un
itinerar presărat cu destule evenimente de importanţă istorică
regională. Scrierea, care stă călare pe două decenii (anii 1980 şi
1990) e ruptă oarecum la mijloc de agitatul şi sângerosul decembrie
1989 al Timişoarei, mult-bătătorit punct de inflexiune în viaţa
eroilor...
... din rândul cărora se desprinde protagonistul,
Vlad Jivan, un tânăr bănăţean ale cărui peripeţii avem
posibilitatea să le urmărim într-o relatare care, dacă n-ar fi
dansul complicat al memoriei de care abia ce am pomenit, ar fi
cuminte şi gospodărească. Adolescent al deceniului al nouălea, Vlad
trăieşte într-o Timişoară care poate părea cosmopolită în
comparaţie cu restul unei Românii cenuşii şi obosite din ultimii
ani de ceauşism, totul datorită apropierii de Iugoslavia,
veritabilă Pays de Cocagnepentru trăitorii privaţiunilor din
România. Vlad şi amicii lui (dintre aceştia, inegal schiţaţi, se
reliefează numai figura lui Loţi) trăiesc sub influenţa de-a
dreptul magică a muzicii sârbeşti (veritabilă obsesie leitmotivică
a volumului) sau a produselor occidentale aduse din ţara vecină. Că
veni vorba, pentru necunoscători, „pumeţii” ar rămâne pe veci o
enigmă semantică, de nu ni s-ar explica că e vorba de „adidaşi
[sic] Puma”.
Parcursul existenţial al lui Vlad ar fi fost cu
toate astea banal dacă n-ar fi existat câteva puncte de inflexiune
pe care autorul le pregăteşte minuţios (şantajul la care e supus
eroul, urmat de racolarea de către un ofiţer de securitate,
participarea la demonstraţiile de stradă din decembrie 1989, în
care tânărul e rănit şi incidentul tragic şi violent petrecut în
Croaţia în timpul unei vacanţe cu părinţii). Dacă primele două sunt
elemente relativ banale în contextul prozei româneşti contemporane,
cel de al treilea, deşi construit cam neglijent, reprezintă o
trăsătură distinctivă a operei. E unul din acele episoade care
marchează ireversibil viaţa unui om şi de amintirea căruia
personajul nu poate scăpa. Într-atât de vie şi chinuitoare e
impresia lăsată de întâmplare, încât Vlad va simţi nevoie să
revină, după aproape douăzeci de ani, la locul faptei, de data asta
împreună cu Emilia, iubita lui din studenţie, devenită între timp
consoartă.
Întreaga scriere e dominată de piruete mnezice, de
reamintiri subiective, pe care vocea auctorială, foarte discretă de
altfel, le subliniază (Filmele vieţii vor fi fiind ele
personale, dar tot nu putem ignora anacronismul lui Vlad: e puţin
probabil ca atunci, în acea epocă, să fi spus „cool“. Dar asemenea
lucruri se întâmplă adesea: memoria e maleabilă, alterabilă,
amintirile se sting şi se deformează). Filonul realist,
puternic susţinut de o linie a dialogului firească şi bine condusă,
nu fără umor, e întrerupt câteodată de fantasticul unor experienţe
care ţin de obsesiile psihologice ale individului (grăitoare e
fantasma camionului militar iugoslav care îl bântuie pe Vlad la
bună distanţă de destrămarea statului vecin). Autorul încearcă
ruperi de ritm ce ţin de tehnica scriiturii, la loc de cinste
situându-se introducerea unor capitole scrise în stilul scenariului
de film, cu dialoguri şi indicaţii scenice. Tot de tehnica
scenariului se leagă particularităţi de tipul catchphrase
(Lisîn veri cherfuli, ai şel sei zis onli oăns, exclamă
adesea Vlad, în transcriere română). În ansamblu, un efort susţinut
(şi de cele mai multe ori izbutit) de a crea personaje verosimile,
deşi peripeţiile prin care trec acestea mai sunt descheiate la
nasturi pe ici, pe colo.
Disco Titanic este, pe alte
coordonate, o replică dată mai vechiului Muzici şi faze al
lui Ovidiu Verdeş (vezi aici). Vlad Jivan este, ca şi Tinuţ, un
tânăr care respiră greu accesibila muzică străină a adolescenţei,
dar care are parte, spre deosebite de contemporanul său
bucureştean, de evenimente dramatice şi cu urmări ireversibile.
Disco... e şi evocarea nu lipsită de patetism a unei lumi
dispărute, a unui spaţiu mitic (vechea Iugoslavie) care s-a
destrămat (o Iugoslavie ideală în care n-au ajuns să trăiască
niciodată, dar în care trăiau cu mintea de-atunci, o Iugoslavie la
care tânjeau şi pe care o redescopereau acum, întorcându-se
printr-o încâlcitură de salturi ale memoriei şi rezemându-se unul
de altul pe întortocheatul traseu al nostalgiei după o
nostalgie). Este şi o carte a prieteniei, la fel ca Noapte
bună, copii!(vezi aici), deşi mai puţin articulată la acest
capitol decât romanul anterior. Făcând totalul, obţinem o scriere
solidă, care îl captivează pe cititor şi care justifică, prin
satisfacţii, cele câteva ore pe care i le alocă
acesta.
