Nu încape îndoială că însăşi îndrăzneala de a
aborda un subiect controversat precum viaţa, personalitatea şi
activitatea Anei Pauker e un merit; a-l trata cu minuţie, echilibru
şi atenţie la amănunte e încă şi mai lăudabil. Cazul în speţă e cel
al lucrării lui Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker
(ediţia a doua, Polirom 2016). Travaliul depus de istoricul
american e imens şi se desfăşoară pe două fronturi implicite. E
vorba, mai întâi, de consemnarea necesară a detaliului biografic
dintr-o multitudine de surse, foarte adesea declaraţii ale
contemporanilor, ce transformă textul într-o polifonie complicată,
cu numeroase note de subsol. În al doilea rând, autorul, decis
parcă să nu lase nicio pietricică la locul ei, se luptă cu
stereotipurile şi credinţele comune care o înconjoară până azi pe
cea care a fost numită, la vremea apogeului de la finalul anilor
1940, „cea mai puternică femeie din lume”. Revista Time i-a
pus imaginea pe copertă şi nu pentru puţin lucru: politiciana era
prima femeie care ocupa poziţia de ministru de Externe; la noi, era
pur şi simplu prima femeie ministru.
Un prim subiect spinos pe care îl dezbate autorul
este cel al legăturii – organice, s-ar grăbi unii să susţină –
dintre evreitate şi comunism. E vorba de acel stereotip al
„iudeo-bolşevismului” pe care mulţi îl propagă fără multă gândire.
În Introducerea la volum, Robert Levy prezintă un mini-dosar
al subiectului în cauză şi demontează convingător idei de-a gata.
Mult mai complexă e chestiunea atitudinii Anei Pauker faţă de
propria sa apartenenţă la comunitatea şi spiritualitatea evreiască.
Fiică a lui Herş Kaufman Rabinsohn din Codăeşti-Vaslui, personaj
profund implicat în existenţa şi riturile etniei sale, ea are o
existenţă cu o traiectorie complicată, care o îndepărtează în
aparenţă de valorile iudaice ale familiei. Nu lipsesc
contradicţiile, iar evoluţiei centrifug-laicizante datorate
impactului cu ideologia marxistă i se contrapun destule episoade
centripete, de reafirmare a adeziunii la evreitate. În sensul
acesta sunt citate întâmplări din anii 1940, o întreagă anecdotică
până la un punct.
Un dosar voluminos îl reprezintă activitatea de
agent Comintern a Anei Pauker. Comunistă cu îndelungat stagiu în
ilegalitate în România şi condamnată de altfel la ani substanţiali
de detenţie, ea urmează cursurile şcolii Cominternului de la
Moscova în cei mai siniştri ani ai regimului stalinist, fiind
martoră a sângeroaselor epurări în masă care decimează rândurile
„internaţionaliştilor”. Terorii îi va cădea victimă în cele din
urmă însuşi Marcel Pauker, soţul eroinei noastre, iar legenda spune
că acesta ar fi fost denunțat chiar de Ana. Miturile sunt uşor de
fabricat dacă ai la îndemână materialul potrivit: Levy citează un
pasaj din principesa Ileana, în care aceasta scrie, textual, „Îmi
puteam imagina, doar privind-o, cum îşi denunţase soţul, care,
drept urmare, a fost împuşcat”. Greşit, demonstrează autorul, căci
în momentul presupusului „denunţ” Ana Pauker ispăşea în România o
condamnare la zece ani de închisoare: în plus, cu tot fanatismul,
care o făcea incapabilă să vadă crimele partidului, reacţiile ei la
ştirile despre Marcel par să o exonereze total.
Cea mai complexă secţiune a monografiei (cea mai
interesantă, aş zice eu) este cea consacrată decăderii Anei Pauker
(„Epurarea”). Faptele sunt în mare cunoscute de public: acuzată de
„deviere de dreapta”, demnitarul comunist este dezbrăcat în 1952 de
toate puterile care îi rămăseseră, pusă sub arest la domiciliu şi
interogată intens (se pare că numai moartea lui Stalin, în martie
1953, a salvat-o de un tratament mult mai sever şi chiar de o
condamnare la moarte). Culmea e, arată Robert Levy, că acest
deviaţionism de dreapta nu a fost o simplă lozincă aruncată de
foştii tovarăşi de luptă pentru a-şi discredita public colega, ci o
expresie cu acoperire faptică. O serie de poziţii ale Anei Pauker
îndreptăţesc aceasta caracterizare. E vorba de opoziţia ei faţă de
excesele colectivizării şi ale reformei monetare, atitudinea faţă
de mult-huliţii chiaburi sau chiar faţă de unii „foşti” din regimul
zis burghezo-moşieresc. Nu în ultimul rând, ar fi contribuit la
mazilire relaţiile cu conaţionalii evrei şi îngăduinţa manifestată
faţă de fenomenul emigrării masive în Israel, căruia comuniştii
români i se împotriveau.
Căderea Anei Pauker a fost până la urmă rezultatul unui
complicat cadril al puterii în care Gh. Gheorghiu-Dej a ştiut să
acţioneze răbdător şi tenace, scoţându-şi pe rând din joc
adversarii (începând cu Lucreţiu Pătrăşcanu, care are parte de o
secţiune substanţială în volum, şi sfârşind cu grupul Vasile Luca -
Teohari Georgescu - Ana Pauker). Este poate mesajul subliminal pe
care îl transmite coperta cărţii, înfăţişând o fotografie în care
apare Gheorghiu-Dej și care ocupă mai mult spaţiu decât
protagonista volumului. Nu trebuie neglijată nici contribuţia
externă. Deşi Ana Pauker a fost o stalinistă devotată (există
destule bancuri pe tema asta), conducătorul sovietic, purtat poate
şi de valul antisemit pe culmea căruia a traversat ultimul an de
viaţă a mizat până la urmă pe Dej şi i-a dat firmanul de conducător
al României. Şi cum într-o teacă nu încap mai multe săbii, mazilita
Pauker şi-a trăit ultimii ani ai vieţii în semi-anonimat, chinuită
de un cancer care avea s-o învingă. Pentru amatorii de istorie
recentă şi în special pentru cititorii cărora nu le place să
mestece la nesfârşit clişee, Gloria şi decăderea Anei Pauker
reprezintă o bornă kilometrică importantă.
