Cerurile cad peste mine…toatǎ negura mǎ ȋmpresoarǎ și nu
mai zǎreșc nici o urma de scȃnteie, clipeșc ușor, cu fȃlfȃiri line
de gene negre, ȋncǎrcate de gȃnduri eterne și perene ce le
ȋngreuneazǎ atȃt de tare ȋncȃt fȃlfȃirea ușoarǎ devine greoaie,
atȃt de greoaie iar ochii se ȋnchid și neantul gȃndurilor se
adȃncește. Cu ochii ȋnchiși și pleoapele greoaie vǎd scȃnteieri de
luminǎ plǎpȃndǎ, de stele minione ce danseazǎ prin neant ȋncercȃnd
sǎ ȋl lumineze, sǎ-i dea viațǎ… stele, mii de stele, colorate și
vii, cu scǎnteieri de rǎsǎrit, ca stelele ce luminau odata, nu
demult cerul gȃndurilor mele. Acum doar neant, genune,
abis…sclipiri de stele cǎzǎtoare… și stelele mor, și stelele rǎmȃn
fǎrǎ viațǎ, nu ȋnainte de a da un ultim spectacol suprem, o ultimǎ
dungǎ de luminǎ, o ultimǎ scȃnteiere, o ultimǎ speranțǎ ce se
stinge brutal, fǎrǎ semne ci doar din scȃnteierea magnificǎ
scrijelește o dungǎ de luminǎ, o ultimǎ fǎrȃmǎ de sclipiresi apoi
nimic… doar nimic! ȋncerc sǎ scap de ȋntuneric, de neant….
pleoapele sunt grele…. atȃt de grele… bataile inimii danseazǎ ȋncǎ
sfidǎtor și-mi bubuie asurzitor ȋn urechi…
De-aș mai vedea o datǎ scȃnteierea stelelor rǎpuse ieri
de simpla-mi rǎsuflare, de inima ȋn piept mi-ar sta mǎcar o clipǎ
și infernalul zgomot s-ar opri, de mȃna mea n-ar mai tȃnji s-atingǎ
și sǎ cuprindǎ toți sorii de pe cer, de-aș auzi mǎcar o clipǎ cum
zbiarǎ stelele cȃnd mor, de-aș mai putea șopti la stele dureri
nemǎrginite, de-aș mai putea sǎ sorb din scȃnteieri de sori, de-aș
potoli vreodatǎ setea de a privi-n culori, de aș putea s-adun
ȋnțelepciuni din stele și de-aș putea iubi și steaua nenǎscutǎ și
fǎr’ de pȃlpȃiri sau cea strǎlucitoare ce mȃine-I doar neant… aș
mai deschide ochii, cu pleoapele-mi greoaie ca sǎ mai vǎd aievea o
ultimǎ scȃnteie ce pȃlpȃie-n abisuri visȃnd sǎ fie soare falnic
șitrufaș!
