In singuratate, nu exista cuvinte. Sau, cel putin, nu le putem rosti. Exista doar un soi de agonie... Nu ne putem vorbi singuratatea - totusi, daca izbutim sa o descoperim si sa ramanem acolo, in singuratatea noastra, este posibil (doar posibil) sa tasneasca unele fragmente dintr-un limbaj in care sa putem vorbi despre ea, si, poate ca vorbind, vom gasi un ecou in singuratatea altcuiva.

Cufundati in cea mai adanca singuratate, nu ne putem simti nicidecum bine. Inconjurati de disperare, ne gandim ca nimeni altcineva nu s-a mai simtit vreodata asa. “Doar eu!”… Deseori, apare si un sentiment intens de rusine – oricat de mult s-ar vorbi, in societatea noastra, despre singuratatea eroica sau creativa, nu este deloc acceptabil sa spui “Eu sunt singur”. Pastram acest secret fata de altii, adesea chiar si fata de noi insine. Si atunci, cum sa patrunzi in miezul singuratatii cuiva si sa ajungi sa vorbesti despre asta?... I...