In singuratate, nu exista cuvinte. Sau, cel putin, nu le putem rosti. Exista doar un soi de agonie... Nu ne putem vorbi singuratatea - totusi, daca izbutim sa o descoperim si sa ramanem acolo, in singuratatea noastra, este posibil (doar posibil) sa tasneasca unele fragmente dintr-un limbaj in care sa putem vorbi despre ea, si, poate ca vorbind, vom gasi un ecou in singuratatea altcuiva.

Cufundati in cea mai adanca singuratate, nu ne putem simti nicidecum bine. Inconjurati de disperare, ne gandim ca nimeni altcineva nu s-a mai simtit vreodata asa. “Doar eu!”… Deseori, apare si un sentiment intens de rusine – oricat de mult s-ar vorbi, in societatea noastra, despre singuratatea eroica sau creativa, nu este deloc acceptabil sa spui “Eu sunt singur”. Pastram acest secret fata de altii, adesea chiar si fata de noi insine. Si atunci, cum sa patrunzi in miezul singuratatii cuiva si sa ajungi sa vorbesti despre asta?... Iata idealul psihoterapiei.

Nu putem impartasi singuratatea, dar, poate, in atingerea unei maini, intr-o privire profundă, intr-un gest, intr-o metaforă indepărtata sau chiar, ocazional, intr-o interpretare, poate fi creat ceea ce William Blake numeste un moment care “odata dibuit, poate repara fiecare moment al zilei daca este corect plasat”. Despre asta este vorba si intr-o psihoterapie. Despre Momente… Despre Clipe.

Psihoterapia este un tip special de conversatie – un mod ciudat de a invata limbajul prieteniei. Este o intalnire, un schimb – in acelasi timp, egal si asimetric. Acest paradox este elocvent exprimat de o pacienta, sa o numim A. – singura, disperata, implicata intr-o relatie haotica, avand deja mai multe tentative de suicid. Iata cum rezuma ea continutul unei sedinte de terapie:

“Cred ca am fost capabila sa ma deschid catre tine si sa ma exprim astfel incat sa ma poti vedea chiar asa cum sunt, cu toate slabiciunile si sentimentele care ma chinuie. Am simtit clar ca m-am deschis cat de mult am putut si ca am dat cat de mult am putut din starile mele, din adevarul meu, dar, desi le-am discutat si am vazut unele lucruri dintr-o perspectiva diferita, nu am putut merge mai adanc pentru ca a fost ceva intr-o singura directie - Nu vreau sa-mi spui toate sentimentele si gandurile legate de viata ta,dar este dificil atunci cand unul simte ca da totul despre el, iar asta se intampla unilateral. Desi te-am simtit intelegand multe din cele ce am exprimat, mi-as fi dorit poate sa-mi fi dezvaluit cu adevarat ce simti si nu sa fi actionat ca un analist fiindca simt ca, atunci cand ajungem undeva, spui ceea ce e corect sa spui, in loc de ceea ce simti cu adevarat”.

Desi tulburata si confuza, A. se regasesteintr-un spatiu suficient de sigur pentru a incepe sa iasa din izolarea sa si sa se aventureze in necunoscut, ajutata de intelegerea binevoitoare a terapeutului sau. Ea are nevoie “sa daruiasca” si ofera drept cadou “adevarul” vietii sale. Totusi, nu poate face asta decat intr-o intalnire intima, reciproca – a da si a primi, a impartasi cu alta persoana care sa se deschida de asemenea catre ea si nu doar “sa joace un rol”. Ea cauta o conversatie autentica si incredere reciproca, astfel incat sa se simta libera sa exploreze nu doar de una singura, ci si impreuna cu celalalt. Are nevoie ca ceilalti sa aiba nevoie de ea.

In acest caz, A. recunoaste natura speciala a conversatiei cu scopul sau terapeutic specific. Ea caută o prietenie, dar gaseste o prietenie intr-un anume fel curioasa. Ii este clara si diferenta dintre a vorbi despre si a vorbi cu. Ea cauta o egalitate în sensul unui respect reciproc si un schimb onest al sentimentului de a vorbi cu, dar accepta o asimetrie cu privire la despre ce se vorbeste. Cu scopul de a se deschide catre noi experiente, de a iesi din singuratatea ei pustie si totusi auto-protectoare, pledeaza pentru ajutor in exprimarea nevoii ei de autenticitate, de incredere, de sensibilitate. Cu alte cuvinte, a nevoii ei de dragoste.

In clinica, psihoterapeutul este pe jumatate artist, pe jumatate om de stiinta. Este necesar ca el sa fie capabil sa vorbeasca in cele mai diferite moduri, sa gaseasca frazele corespunzatoare pentru a raspunde oricarui pacient ce sta pe scaunul din fata sa.

Singuratatea induce neliniste. Sentimentul predominant este de a fi fost abandonat, parasit, expus sau in pericol. Desi este o experienta des intalnita, calitatea dureroasa a singuratatii favorizeaza tendinta de a o evita ori indemnul de a o remedia ori contracara. Obisnuinta face ca, neputand intotdeauna sa atenuam ori sa corectam, avem tendinta de a o reprima. Poate tocmai acest fapt a facut ca, in ultimii ani, subiectul sa beneficieze de o atentie stiintifica sporita. Un mod rezonabil de a gandi este ca, mai devreme sau mai tarziu, nimeni nu scapa de experienta singuratatii.In plus, simtim cu totii, cel putin in treacat, o oarecare senzatie de respingere a perspectivei singuratatii. Intr-adevar, cele mai multe evitari ale acestei stari eludeaza constientizarea. Pentru multi dintre noi, o parte apreciabilă a vietii constă dintr-o fuga de singurătate, uneori frenetica, alteori disperata. Sociabilitatea compulsiva constituie doar una dintre multele sale manifestări deghizate.

http://centrulself.ro/?s=madalina+stan