Dacă te-a fascinat Jules Verne cu a sa "Călătorie spre centrul Pământului", dacă vrei să trăieşti o experienţa subterană deosebită, dacă eşti iubitor de natură şi drumeţii, dacă eşti călător înrăit şi avid după inedit, dacă vrei să descoperi un fenomen natural unic, dacă te afli prin Slovenia, nu rata comoara din adâncurile regiunii Karst adică Peşterile Škocjan.

Ziua Republicii noastre scumpe, adică 1 Decembrie, m-a prins pe undeva prin Slovenia, în tranzit fiind spre locul unde aveam treabă adică spre Italia. Şi cum este inacceptabil pentru mine de a trece printr-un loc fără a mai şi vizita câte ceva, fie şi în fugă, iată-mă pus în situaţia de a alege între două peşteri, ambele din Slovenia. Despre Postojna (prima opţiune), citisem multe şi era tare ispititoare, dar şi foarte comercială. Am zis să o lăsăm pentru altă dată şi acum să încercăm altceva. Altceva-ul acesta s-a dovedit o alegere foarte inspirată, pentru motivele ce vor fi enumerate printre impresiile ce urmează.

Situat într-unul din cele mai frumoase parcuri naţionale, cunoscut la nivel mondial pentru studiul formaţiunilor carstice (denumirea de carstic vine de la această regiune: Karst), ansamblul de 11 peşteri este unic printre cele 7000 de peşteri din Slovenia şi este unic şi în lume, motiv pentru care i s-a adus recunoaşterea globală prin înscrierea în patrimoniul mondial UNESCO în 1986, înscrierea în Lista Zonelor Umede Ramsar în 1999 şi introducerea în Reţeaua Rezervaţiilor Biosferei UNESCO - MAB (man and biosphere) în 2004, sub numele de Rezervaţia Biosferei Karst, fiind una din cele 19 asemenea zone din lume ce formează această reţea (avem şi noi una: Rezervaţia Biosferei Delta Dunării).

Ca să ajungi acolo ai următoarele opţiuni:

1. dacă eşti cu maşina şi mergi dinspre Ljubljana (aşa cum am fost noi), sunt vreo optzecişiceva de kilometri până la intrarea în parc. Urmează direcţia spre Trieste pe autostrada A1 (s-ar putea să nu apară Trieste şi atunci urmăreşte Koper) până la ieşirea spre Divača unde părăseşti autostrada şi la intersecţia cu drumul naţional faci dreapta. După vreun kilometru faci stânga spre Škocjan iar după încă vreun kilometru faci iar stânga spre  Matavun şi ajungi la centrul de informare. Este foarte bine marcat.
2. cu trenul, cobori la staţia Divača şi mai mergi pe jos vreo jumătate de oră. Este foarte bine marcat. Te orientezi la ieşirea din gară de pe un panou cu o hartă a regiunii. Mersul trenurilor aici.
3. pentru montaniarzi, foarte multe dintre traseele montane trec prin acest loc, aşa că, avânt probabil deja vreo hartă montană vă veţi descurca.
4. probabil că există şi vreo variantă cu vreun autobuz, dar nu am cercetat foarte amănunţit.

Noi am ajuns cu maşina, într-o goană nebună de frică să nu ajungem prea târziu şi se pare că nu a fost în zadar de vreme ce am ajuns cu puţine minute înainte de ora 13:00, ultima oră de intrare pentru perioada aceea din an. Rămâne să vedem dacă vor sosi ceva amenzi de depăşire a limitei de viteză.

Deşi am crezut "româneşte" că la 12:58 nu vom mai găsi pe nimeni la casa de bilete, se pare că tocmai făceam cunoştinţă cu mentalitatea slovenă atunci când casiera cu un zâmbet larg ne-a urat "welcome", ne-a întrebat de unde suntem şi cu ce limbă de circulaţie internaţională suntem familiarizaţi mai bine, asta sub privirile noastre disperate spre ceasul care depăşise de acum ultima oră de intrare. Se pare că limbajul non verbal a funcţionat destul de bine din moment ce casiera ne-a liniştit că o să intrăm în peşteră imediat ce va sosi un ghid pentru noi. Adică doar pentru noi doi. Ca să vezi dom'le. Nu numai că ajungem aproape după închidere, dar avem parte şi de "tratament" personalizat. Şi uite aşa soseşte ghidul, care este de fapt o ghidă, care este de fapt o ghidă mai mică, motiv pentru care îi vom spune ghiduţa, o tinerică cunoscătoare a vreo cinci limbi dintre care vom fi rugaţi să alegem una pentru conversaţie pe timpul turului nostru, tur despre care aflăm că va dura cam vreo două ore.

Visitors Centre

Biletul mult dorit (faţă verso)

Şi iată-ne porniţi la drum preţ de vreo 600 de metri spre locul unde aveam să intrăm efectiv în peşteră. Pe parcursul acestei porţiuni, aveam să facem cunoştinţă cu ghiduţa noastră, aveam să facem cunoştinţă cu flora locală, cu configuraţia generală a terenului, cu istoria locului şi anomaliile regionale, ce mai... ca într-o drumeţie şcolară, totul descris într-o engleză fluentă de către ghida personală pasionată vizibil de ceea ce făcea.

Astfel am aflat că zona prezintă nişte particularităţi naturale dar şi antropice. Despre cele antropice merită doar amintit faptul că se pot experimenta şi cunoaşte urmărind Traseul Educaţional Škocjan (neurmat de noi) şi colecţiile muzeale existente, amintind aici arhitectura tipică rurală cu acoperişurile din piatră sau din paie, adăpătoarele carstice pentru animale, morile, bucătăriile cu căminele-cuptoare specifice, fântânile pentru apă sau puţurile de acces până în maruntaiele pământului la grotele şi apa din subteran. Particularităţile naturale, se referă la geomorfologia locală şi la fauna, respectiv flora de aici. Astfel aflăm că zona este calcaroasă, fapt care a dat posibilitate Râului Reka să creeze această minunăţie subterană. Astfel, după vreo 55 de kilometri de curs pe la suprafaţă, când întâlneşte această zonă calcaroasă, Reka îşi adânceşte talvegul datorită dizolvării calcarului, formând pentru încă vreo patru kilometri un defileu extraordinar, după care întâlneşte o barieră muntoasă (deasupra căreia se află satul Škocjan) sub care efectiv dispare în subteran pentru încă 34 kilometri, la sfârşitul cărora iese la suprafaţă înainte de a se vărsa în Marea Adriatică, aproape de Trieste. Din locul unde râul dispare în subteran, practic încep cavităţile subterane ce formează peştera propriu zisă (vreo 3,5 km). Noi vom ieşi din peşteră prin acest loc de intrare al râului.

De-a lungul timpurilor străvechi, au avut loc prăbuşiri ale terenului, fapt ce a dus la formarea dolinelor, nişte adâncituri sub forma unor depresiuni,  habitat al unor specii rare de păsări, de plante, animale, cu un climat diferit faţă de cel dimprejur. Prin una din aceste doline (Globočak) se face efectiv accesul în peşteră. 

După ce se pleacă de la casa de bilete, se coboară spre această intrare, în această depresiune. Aici temperatura evoluează ciudat faţă de anotimp. Astfel, la începutul lui decembrie când am fost noi, ghiduţa noastră ne-a avertizat că o să simţim o diferenţă considerabilă de temperatură pe măsură ce coborâm. Deşi afară la parcare erau +14 grade, în partea de jos a depresiunii am văzut brumă (era aproape de 0 grade). Vara, fenomenul este invers: adică deşi ai zice că intri în pădure şi pe măsură ce cobori ar trebui să fie mai răcoare, este de fapt invers şi este mult mai cald decât sus. Acest lucru a dus la dezvoltarea de unui mix de ecosisteme ce pot fi întâlnite le la zona mediteraneeană până la cea alpină.

Începutul drumeţiei

Drumul spre intrare (ghiduţa cea din dreapta)

Tot mai jos

Amenajări

Deja mai frig

După cei 600 de metri parcurşi în jos, ajungem în locul de intrare, acolo unde a început să ne clănţăne dinţii de frig, loc în care ni s-a făcut o scurtă prezentare a peşterii. Se intră printr-un coridor săpat artificial unde o să ne încălzim, pentru că se păstrează o temperatură constantă de vreo 12 grade. Vom coborî vreo 500 de trepte, vom intra întâi într-un sistem de cavităţi liniştite şi uscate, după care vom ajunge la canionul subteran pe lângă râu, în "Peştera susurătoare", dealtfel cea mai spectaculoasă.

Intrarea

Întreg traseul este progresiv din punct de vedere al spectaculozităţii, aşa că dacă te vei minuna de la intrare, o vei ţine tot aşa până la sfărşit. Partea cea mai interesantă din punctul meu de vedere este locul unde este construit un pod (Podul Cerkvenik) pentru a trece de pe un versant pe altul, situat la o înălţime ameţitoare de 47 de metri deasupra râului. Din păcate, în interior nu vei avea voie să faci fotografii. Însă cum noi am avut toată peştera la dispoziţie doar pentru noi doi (pardon trei şi cu ghiduţa), am furat nişte imagini în condiţii absolut nerecomandate artei fotografice în asemenea situaţii (fără trepied, setări aprofundate sau timpi matusalemici). Asta printre "împietririle" de rigoare de tip figurativ vis-a-vis de priveliştile covârşitoare ce ne solicitau. Toată plimbarea subterană a fost acompaniată de diverse explicaţii documentate şi detaliate ale ghiduţei noastre, capabilă să răspundă fără nicio ezitare la orice fel de întrebare de interes mai mult sau mai puţin speologic. Asta în condiţiile în care ni s-a spus că face asta zilnic de vreo 5-6 ori cu aceeaşi pasiune, chiar dacă auditoriul este compus din doar doi novici sau din mulţi pluridisciplinari în doctorate adiacente ştiinţelor subpământene. Aflăm cu această ocazie că noi doi suntem o parte din cei aproape 100.000 de vizitatori anuali ai acestui loc minunat făurit de natură, adică vreo 0,002%. Şi ne simţim onoraţi. Ni se spune că alţi vizitatori care în prealabil au vizitat Peştera Postojna au rămas înmărmuriţi la vederea acestui loc, fapt ce ne recompensează alegerea aparent neinspirată între cele două peşteri. Rămâne de văzut la propriu în viitorul apropiat şi de comparat ceea ce de fapt nu se poate compara. 

O Sală Mare, impunătoare, unde te simţi ca un pitic (se vede în partea din stânga drumul urmat); vreo 12.000 de metri patraţi şi o înălţime ameţitoare

Se vede jos râul, pe sus poteca luminată, iar în stânga sus, locul pe unde am venit din zona "uscată" a peşterii

Printre stalagmite

Oricâte cuvinte am folosi ar fi insuficiente pentru a descrie cumulul de senzaţii ce te cuprind în această minune a cărei arhitect este natura. Vei simţi pe rând bucurie, teamă, incertitudine, fiori reci şi admiraţie pentru cei care au plătit un preţ pentru construirea acestui drum accesibil nouă astăzi. La un moment dat, pentru a ne demonstra cam cum au putut lucra oamenii pentru a da viaţă traseului urmat de noi, ghiduţa noastră a stins luminile şi pentru câteva momente nu am putut simţi decât o linişte stranie pe fundalul susurului apei din vale, totul într-o beznă profundă. Mi-am imaginat cam ce auzeau primii oameni care au trăit şi s-au ascuns prin aceste locuri, dar şi cei care au lucrat cu sârg la făurirea potecilor mai noi sau mai vechi.

La un moment dat am dat peste o formaţiune ciudată şi am exclamat "ia uite un mini - Pamukkale subteran", moment în care ghiduţa noastră a fost foarte surprinsă deoarece tocmai ce voia să ne explice fenomenul şi că acesta ar mai putea fi văzut prin Turcia. Punct în plus pentru puţinii vizitatori români coborâtori în adâncurile pământului sloven din această regiune. Fenomenul constă în depuneri de calcar şi formarea de "căldări" de apă în trepte. Sunt pline de apă doar în perioada ploioasă.

Underground Pamukkale

Ieşirea din peşteră se face printr-un portal înalt la care se ajunge trecând printr-o sală destul de înaltă, loc de refugiu al oamenilor preistorici.

Ieşirea la lumină - triumfătoare

Vedere din afară

Ieşirea se face fix în dolina Velika, acolo unde Reka practic dispare sub pământ. Mai mergem puţin până în locul de unde putem urca spre locul de parcare, o diferenţă de nivel de 90 de metri ce o putem rezolva mergând pe jos sau cu un lift pe plan înclinat. Bineînţeles că după aşa o drumeţie solicitantă, am ales liftul care te duce fix până în spatele casei de bilete de la Centrul Vizitatorilor.

Spre ieşire

Locul unde râul Reka dispare sub pamânt

Tot mai sus pe şine

Concluzie: cei 15 euro de persoană plătiţi pe bilet, merită din plin experienţa de neuitat din străfundurile pământului. M-am simţit ca în romanul lui Jules Verne spre centrul pământului sau ca Indiana Jones, am văzut şi admirat puterea naturii făuritoare de asemenea minunăţii dar şi perseverenţa şi munca oamenilor ce au făcut ca această minunăţie să fie accesibilă nouă astăzi. Şi nu în ultimul rând am dat nota 10 cu felicitări ghiduţei noastre şi prin inducţie sistemului de promovare şi de prezentare a bogăţiilor turistice slovene. Cu siguranţă am să revin pentru a vedea şi împrejurimile pe traseul educaţional de suprafaţă.

Pentru orare de vizitare şi alte detalii vizitaţi http://www.park-skocjanske-jame.si/eng/.