Sunt momente în care tot ce vrei este să nu mai faci nimic, să
nu mai auzi nimic, să nu mai vezi și să nu mai vorbești nimic, cu
nimeni.
Sunt momente în care ai vrea să zaci fără să faci nimic, să îi
spui lumii să se ducă dracului și să se descurce singură.
Sunt momente în care ai vrea să fii văzut(ă) ca o ființă umană
și nu ca un salvator din orice, nu ca un roboțel care poate oricât,
oricând și cu oricine.
Sunt momente în care ai nevoie de liniște pentru a-ți auzi
propria respirație, de a-ți simți propriile trăiri, de a-ți
înfrunta propriile emoții. Clipe când vrei să îți vizitezi propriul
iad, sătul fiind de iadurile fiecărui om care te consideră o forță
ce nu are cum să se diminueze.
Sunt momente în care simți să vrei să declari falimentul a
ceea ce ești, doar pentru a putea pleca într-un loc nou, cu oameni
noi, cu liniște. Ai vrea să găsești persoane cu care poți trăi
bucuria tăcerii, și viața pe care ți-o dă iubirea.
Sunt momente în care ai nevoie, pur și simplu, de un umăr pe
care să îți plângi slăbiciunea și vulnerabilitatea, și nu mai vrei
să fii lovit(ă) ca un soldat care trebuie doar să execute.
Sunt momente în care vrei să nu te mai justifici cine și ce
ești, ce, cum și de ce gândești așa cum o faci, ci doar să fii tu,
acea entitate pe care o simți acolo dintotdeauna, dar căreia nu-i
dai voie să fie pentru a nu supăra pe cineva.
Sunt momente în care vrei să dai jos de pe umerii tăi întreaga
povară pe care o porți inutil, lucruri, stări și sentimente pe care
le-ai creat pentru a te proteja de lovituri reale, dar mai ales de
cele imaginare.
Sunt momente în care vrei să renunți la toate măștile create
de frica de penibil, de abandon, de respingere a ceea ce ești cu
adevărat.
Sunt momente în care te devorează furiile pentru că nu te mai
regăsești pe tine, originalul creat de dumnezeire.
Sunt momente în care te bucuri că poți „gusta” puțin din
lucrarea uraganului interior pe care l-ai creat pentru a distruge
tot ce e vechi și inutil, pentru a distruge programe și paradigme,
pentru că doar așa știi să rezolvi problemele, nu printr-o
adiere.
Sunt momente în care știi că urgia interioară te poate
distruge, dar alegi să o faci deoarece e unica ta șansă să tai, să
cureți; iar atunci apare acel curaj nebun care te face să spui
tumultului tău interior: „doar atât? dă tot ce poți, să te
văd!”.
Sunt momente în care ai vrea să știi cum să fii altfel, cum să
te abandonezi, cum să faci mintea să tacă și să te încredințezi
fără frică IUBIRII, lui Dumnezeu. Dar nu știi.
Sunt momente în care ești atât de pustiu pe dinăuntru încât nu
înțelegi niciun cuvânt din ceea ce ți se spune, pentru că acolo nu
mai sunt repere, au fost devastate de uragan.
Sunt momente în care cei apropiați nu îți înțeleg prăpastia,
nu îți înțeleg „clipa altfel”, și îți vorbesc ca și cum ai înțelege
ceva. Dar acolo, înăuntru, e gol. Nu joci teatru, nu glumești; e
doar...gol...
Sunt momente în care înțelegi că tot ceea ce am povestit este
o formă de „sinucidere” a ceea ce ești, de distrugere a tot ce ai
fost până atunci, pentru că doar așa anihilezi confortul nesimțirii
în care te-ai instalat.
Sunt momente în care te întâlnești cu mintea ta, stai la
povești cu ea, îi vezi și auzi frica de a nu rămâne fără obiectul
muncii ei, acela de a-ți crea iluzii, de a-ți înmâna semințele
obsesiilor pentru a te „proteja”. Și când îi spui: „gata, îți
mulțumesc, dar s-a terminat!”, să îi auzi tânguielile, să poți
vedea că nicio metodă de a te controla nu mai are efect.
Sunt momente în care simți că plutești deasupra prăpastiei,
levitând din lipsa indicațiilor pe care ți le dădea mintea, ego,
fiind, totuși, liniștit(ă) deoarece știi că deja te ridici, iar ce
a fost mai greu a trecut.
Sunt momente în care știi că uraganul tău interior a făcut
ravagii în inima și sufletul celor foarte apropiați ție,
păzitorilor, dar că acest lucru a fost absolut necesar pentru a
demola imaginea greșită pe care și-au făcut-o despre tine.
Sunt momente în care se așterne liniștea post-apocaliptică,
iar corpul tău se relaxează căzând într-o toropeală plăcută și
frisoane de curățare.
Sunt momente în care auzi o voce puternică, pe care nu ai mai
auzit-o demult, și care îți spune: „Bine ai revenit! Cum a fost
vizita în iad?”.
Sunt momente în care, gol de orice simțire, neputincios de a
mai controla ceva, orice, realizezi că singurul lucru pe care îl
mai poți face este să te abandonezi.
Și sunt momente în care trebuie să faci alegerea dintre rai și
iad, întuneric și lumină, viață și moarte, dintre iubire și frică.
Dar ești prea obosit(ă) să mai faci ceva, și faci singurul lucru
care ți-a rămas: să-i spui vocii care ți-a vorbit „Doamne, facă-se
voia Ta!”.
Și vine momentul în care voia Lui este ca golul din interiorul
tău să fie umplut cu lumina Lui, cu iubirea pe care, până atunci,
ai respins-o, ai condiționat-o, ai distorsionat-o, ai batjocorit-o,
ai deviat-o, ai lovit-o, ai scuipat-o, doar din frica de a nu fi
respinși de oameni, de divinitate. Pentru că astfel credem că îl
putem condiționa pe însuși Dumnezeu.
Iar când haina iubirii te-a îmbrăcat, știi că a venit momentul
să reintri în iad pentru a-i scoate pe cei care, din prea multă
grijă pentru tine, au intrat să te protejeze, să te salveze de tine
însuți, dar nu au știut să iasă.
Și când îi găsești speriați acolo, în întuneric, știi că e
momentul să spui: „Mulțumesc! Iartă-mă, dar te iubesc atât de mult
încât nu te pot distruge cu iadul meu; am vrut să-l dezintegrez
pentru a te putea duce în raiul pe care îl accept. Te iubesc! Ai
vrea să-l întâlnim împreună pe Dumnezeu?”
Vor mai fi multe momente în viață, și bune și mai puțin
bune.
Dar viața începe în momentul în care, din prea multă iubire,
găsești forța de a coborî în propriul iad, de a trece prin
purgatoriul de care îți era frică pentru a-ți înfrunta demonii pe
care ți i-ai creat, de a te abandona până la punctul de
dezintegrare, pentru a face loc LUMINII, IUBIRII, lui
DUMNEZEU.
Sunt momente în viață în care doar iubirea adevărată te poate
salva de tine însuți/însăți.
TE IUBESC!
Namaste!
dr. Edith Kadar
Arad, 24 septembrie 2017
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest
blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze
aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se
poate face fără aprobarea autoarei.
.jpg)
