Bucureştiul fanariot. Biserici, ceremonii,
războaie de Tudor Dinu (Humanitas, 2015) este
primul volum al unei lucrări vaste care îşi propune să prezinte
viaţa Capitalei valahe în secolul fanariot. Autorul adoptă din
capul locului o perspectivă mai degrabă neutră (strict cronologică)
faţă de orice teorii istorice asupra epocii respective; se ştie că
destui istoriografi contestă legitimitatea unei asemenea
periodizări şi privesc epoca în cauză mai degrabă ca pe un artefact
al cercetării, decât ca pe o realitate atestabilă. La urma urmei,
susţin unii, domnitori (străini) desemnaţi direct de Înalta Poartă
au existat în Ţările Române cu mult înaintea secolului al
XVIII-lea. Nu vom găsi în Bucureştiul fanariot consideraţii
referitoare la existenţa (sau nu) a entităţii fanariote. Tudor Dinu
e aşadar pragmatic şi scrie despre Bucureştii perioadei
1716-1821.
Cercetarea se face plecând de la bazele obiective,
geografice şi climatice, ale cadrului în care a apărut, mai întâi
ca o grupare se cătune dispuse în jurul unei cetăţi primitive,
capitala de mai târziu. Nu sunt neapărat elemente noi, pe care să
nu le cunoaştem din alte cărţi în domeniu, însă prezentarea densă,
susţinută de date numeroase, oferă o bună introducere în materie.
La urma urmei, alcătuirea Bucureştiului, din epocile cele mai vechi
şi până departe în secolele XIX-XX, a fost tributară diviziunii în
mahalale centrate pe câte o biserică, multe mahalale fiind urmaşe
ale unor vechi centre rurale de mici
dimensiuni.
Urmează o trecere în revistă a celor mai importante
construcţii civile din epocă. Sarcina istoricului (care trebuie să
fie înzestrat atât cu cunoştinţe de arhitectură, cât şi de istoria
astei) e dificilă şi totodată relativ uşoară. Acest paradox e dat
de extrema puţinătate a urmelor materiale. Din vremea fanarioţilor
mai nu mai există decât o mână de clădiri şi ar fi instructiv,
poate, să dăm o fugă până în strada Spătarului, ca să vedem casa
Melik, unica reşedinţă boierească păstrată până azi, sau până în
strada Şerban Vodă nr. 33, pentru a vedea o rarisimă mostră de
arhitectură civilă de secol al XVIII-lea. Dacă Curtea
Veche (sau, mai bine zis, modestele ei ruine) e mai cunoscută
publicului, mai noua Curte Arsă nu mai poate fi identificată decât
de către arheologi.
Emblema epocii fanariote în materie de arhitectură
civilă au reprezentat-o hanurile, strămoaşele hotelurilor de azi,
în realitate veritabile complexuri comercial-rezidenţiale, care
depăşiseră numărul de cincizeci la sfârşitul perioadei. Şi aici,
istoria e nedreaptă, căci ne oferă spre examinare directă numai
Hanul lui Manuc (care a avut norocul de a supravieţui şi de a fi,
ulterior, restaurat). Celelalte, cum ar fi cel al Mânăstirii
Sfântului Gheorghe, hanul lui Şerban Vodă, hanul Stavropoleos sau
hanul Greci, spre a pomeni doar câteva, rămân doar în descrieri,
imagini vechi sau urme vestigii arheologice.
Partea leului revine, după cum era de aşteptat,
construcţiilor religioase (biserici, în număr copleşitor ortodoxe,
dar şi Bărăţia catolică sau o biserică protestantă de la finele
secolului al XVIII-lea sau, în spiritul unei toleranţe fluctuante,
sinagogile). Edificiilor religioase le este consacrat cel mai
întins capitol al cărţii; peste o sută de pagini de descrieri,
analize de teme artistice, motive, influenţe şi tendinţe.
Densitatea materialului atinge aici cote maxime şi îi poate crea
dificultăţi cititorului mai puţin antrenat. Când vine vorba de
iconografia domeniului, Tudor Dinu are ideea fericită de a dispune
materia într-o modalitate ingenioasă, el alegând să prezinte
episoade şi succesiuni de evenimente din Evanghelii în paralel cu
reflectarea acestora în decoraţiunile bisericilor
bucureştene.
Pe planul investigaţiei social-istorice,
Bucureştiul fanariot realizează o frescă bogată a evenimentelor din
epocă. O succesiune de scene de epocă (cum ar fi ceremoniile
organizate la curte cu diferite ocazii, alaiurile domnitorilor,
ritualuri religioase, festivităţi laice diverse) ilustrează colorat
viaţa intensă a unei epoci relativ apropiate în timp, însă la
ani-lumină de deprinderile şi tipicurile de azi. Iată un scurt
fragment al descrierii unui alai domnesc:
În spatele acestora, defila aşa-numita breaslă
agiască, adică atât militarii, cât şi civilii aflaţi în slujba
agăi, ce-şi făcea apariţia „pe un cal frumos împodobit, cu căciulă
de samur şi cu contaş“, secondat de „stegarul cu steagul Agiei“,
„gătit cu capod roşu“, „cu mulţi călări pe lângă el, ţinând
prapure“, dar şi „trâmbiţe, tobă şi sârmaci (surlă), după obicei“.
Îl urmau toţi subalternii agăi: „polcovnicii agiei călări şi
armaţi“, „căpitanii agieşti cu capoade şi cu barate şi cu semnele
lor în mâini“,logofătul şi ceauşul agiei, dar şi „bulucbaşii şi
toţi tulumbagiii (pompierii) pe jos“ şi „toţi zapciii dumisale,
gătiţi cu capoade roşii şi cu semnurile lor lângă dânşii“. Dintre
ostaşi, defilau mai întâi „cazacii agieşti, pedeştri, cu cimpoi i
tobele lor“ conduşi de „vel căpitanul de cazaci cu steagul i
sârmaciul şi toboşarul său“.
Această veritabilă pădure de arhaisme reprezintă
un adevărat coşmar lexical pentru cititorul secolului XXI. Din
fericire, autorul a avut inspiraţia de a introduce la sfârşit un
glosar consistent. Din nefericire, cel puţin ediţia electronică la
care am avut acces nu are niciun fel de ilustraţii, astfel încât
eruditele descrieri de imagini cad pe un teren steril dintru
început. În fine, acest prim volum cuprinde o trecere în revistă a
războaielor, mazilirilor şi ocupaţiilor străine cu care s-au
confruntat Bucureştii fanarioţi. Dincolo de farmecul de epocă pe
care în pot avea relatările contemporane, cu aerul lor naiv-desuet
se află realitatea dură a unor timpuri sângeroase, ba războiul
ruso-austro-turc (1736-1739), ba războiul ruso-turc din 1768-1774,
ba ocupaţia rusească din 1806-1812, totul culminând cu răscoala lui
Tudor Vladimirescu. Toate aceste calamităţi politice recurente, la
care s-au adăugat dezastre precum marile incendii, inundaţiile şi
cutremurele, au provocat sărăcia de artefacte de epocă de care
pomeneam ceva mai sus. Sistematizarea ceauşistă, cu demolarea unor
edificii precum Mănăstirea Văcăreşti sau biserica Sfânta Vineri,
n-a făcut decât să desăvârşească opera de distrugere a forţelor
contemporane fanarioţilor. Fanarioţi care - mai buni sau mai răi -
au fost în cele din urmă supt vremi. Să aşteptăm volumul al
doilea.
