Greșeala este una singură… dincolo de aburii de alcool care ȋmi răvășesc gândurile uneori și de umbrele negre ce mi se perindă prin faţa ochilor… este cea a viselor candide arse pe rug de amintirea ta și de dorinţa-ti arzătoare de a mă sili să mă rog pentru o clipă de iubire, pentru o singură clipă de sclipire ȋn ochii tăi albaștri, pentru găsirea sensului din viaţa mea, pierdut de mult ȋn deșertul gândurilor tale. Dincolo de asta și de setea mea aprigă și usturătoare ești doar o umbră rătăcită ȋntr-o mulţime atât de vastă și atât de avidă de a găsi perfecţiunea.

Iubitule… perfecţiunea nu există, iar dacă este ascunsă pe undeva, este dincolo de stâncile sufletului meu pe care acum nu mai ai nici o șansă să-l străpungi… este dincolo de visele pline de dorinţa de a te cuprinde ȋn ȋntregime… dincolo de neantul pe care tu l-ai făurit ȋntre noi! Perfecţiunea a fost, odată… nu demult ȋn mine, ȋn trupul meu cuprins de spasmele trăirilor iubirii și mai ales ȋn tine și dincolo de trupul tău lumesc, ci chiar ȋn ochii tăi cuprinzători ce sacrificau ȋn fiecare lacrimă vărsată rădăcinile suferinţei ȋntregii noastre lumi…

Mi-aș mai dori să fiu nebună, nebună dincolo de poţiunea licoroasă ce-și croiește drum prin trupul meu acum ȋncălzindu-l și implantând ȋn mintea mea și așa bolnavă de iubire și de suferinţi ideea iluzorie a unei feerii alături de tine. Realitatea cruntă mă lovește ȋn faţă cu putere și mă desfigurează căci ȋntind mâna să găsesc căldura buzelor tale sau harta stelelor ce sălășluiesc pe trupul tău de ceară și dincolo de neantul din mine și de abisul lipsei tale regăsesc doar potirul singurătăţii ce-mi arde gâtlejul cu fiece ȋnghiţitură și ȋmi redă căldura iluzorie a prezenţei tale fantomatice.

Tu mă visezi vreodată? Ȋn mulţimea de vise și de iluzii din viaţa ta, reușești să mă găsești? Te-aș recunoaște ȋn mulţime dintr-o mie, din zeci de mii… mirosul tău ȋmi sfredelește ȋncă nările, tristeţea ochilor tăi sălășluiește ȋn gândurile mele, constelaţiile tatuate pe trupul tău ȋmi sunt impregnate-n retină iar vocea ta răsună ȋncă mintea-mi și liniștea dintre noi e acum doar un ţiuit al singurătăţii din timpanele mele! Cu cât mă străduiesc mai mult să șterg, să uit, s-alung, cu atât mai mult mi se pare că mă târăsc ȋn ȋncercarea disperată de a mă ȋndepărta de amintirea ta.

Mi-e trupul strâmb și hidos fără de mâinile tale albe și moi care să-l modeleze, fără de ochii tăi care să-l sculpteze, fără de dorinţa ta de nestăvilit care să-l facă să fie perfect ȋn orice clipă!

M-am rătăcit din calea mea și m-am pierdut ȋn abisul unor iluzii pe care tu nu le-ai promis niciodată, au fost doar ȋn imaginaţia mea, ȋn sufletul meu, ȋn dragostea mea… nu ȋn cuvintele tale, nu ȋn promisiunile tale… poate doar ȋn gesturile tale și ȋn tristeţea ta fără de margini. Am vrut să vindec tristeţea năucitoare din ochii tăi și să le aduc sclipirea pe care eu am reușit să o zăresc uneori și am reușit doar să umbresc un suflet cald și să devin chiar sursa furtunii sufletești și a tristeţii ce ţi-e acuma ȋntipărită ȋn irisul albastru.