Cititorii revistelor pentru copii din lunile
imediat premergătoare şi ulterioare instaurării republicii populare
întâlnesc destul de des în paginile publicaţiilor specializate
semnătura locotenentului Paul Epureanu. Pentru a da doar câteva
exemple, la repezeală, acesta publică în „Licurici” tot felul de
povestiri de aventuri şi acţiune sportivă, precum O
vânătoare (nr. 17 din 2 august 1947), Cetatea de zăpadă
(nr. 40 din 17 ianuarie 1948), Prima pereche de patine (nr.
41 din 24 ianuarie 1948), Năiţă ucenicul, „şampion” de
patine (nr. 43 din 7 februarie 1948) şi destule altele. E un
prozator prolific, dar fără strălucire, autor de bucăţi
convenţionale, pe teme în principiu interesante pentru micii
cititori, dar pe care nu reuşeşte să le facă cu adevărat
atrăgătoare.
Epureanu e departe de a fi debutant; dimpotrivă,
are în spate o lungă carieră interbelică de popularizator al
sporturilor şi autor de volume despre viaţa ostăşească sau pentru
copii. Mai are şi numeroase colaborări la Universul
copiilor, Dimineaţa copiilor sau Ziarul ştiinţelor şi
al călătoriilor, unde scrie bucăţi pe teme sportive. E
sportsmanul perfect al vremii[1]; locotenent rezervist, el a
practicat înotul şi atletismul şi îşi valorifică experienţa
printr-o producţie impresionantă de cărticele şi broşuri (Zece
minute pe zi exerciţii libere de gimnastică şi Înotul.
Cum se poate învăţa. (1924), Înotul din (1926) etc.).
În numărul 7524 din 12 noiembrie 1927 al ziarului Dimineaţa,
Epureanu, care publicase recent volumul Un erou al
copilăriei, e numit „atrăgătorul povestitor al tineretului”.
Există desigur şi voci lucide, ca cea a cronicarului care semnează
m.sb. (probabil Mihail Sebastian) în Cuvântul nr.
1477 din 3 iunie 1929 articolul Premiile Academiei, care
intuieşte corect mediocritatea fostului locotenent şi deplânge
situaţia în care se află cei care îl citesc pe Epureanu şi nu pe
Lucian Blaga.
Spre jumătatea deceniului al patrulea al secolului
trecut, Paul Epureanu, încă tânăr (se născuse prin 1897) era la
zenitul gloriei sale literar-sportive. Expert respectat în domeniul
sportului, cărţile lui umplu un raft de bibliotecă, contribuţiile
din presa pentru copii (dar şi din cea pentru adulţi, în care
publică mai ales materiale care exaltă spiritul patriotic al
ostaşilor din Marele Război) sau spiritul monarhic sunt numeroase
şi cu mare vizibilitate[2]. Cu atât mai puţin previzibilă este
întâmplarea de-a dreptul senzaţională din 18 martie 1935. Iată ce
se petrecuse. Locotenentul în rezervă ocupa un apartament în
imobilul deţinut de mama lui în Calea Rahovei nr. 81, avându-i ca
vecini pe soţii Teodorescu. În seara zilei cu pricina el trage trei
gloanţe de revolver în doamna Teodorescu, rănind-o destul de grav.
E reţinut de poliţie şi debitează o poveste bizară, anume că
intenţionase să o ucidă pe femeie deoarece aceasta îi făcea farmece
menite să-l împace cu fosta soţie[3].
Cazul se bucură de atenţie din partea presei acelor
zile. Cuvântul, Lupta, Patria,
Adevărul, Curentul etc. urmăresc evenimentele şi ne
informează cu privire la succesiunea întâmplărilor. Arestat
preventiv, atentatorul este prezentat spre examinare unei comisii
medicale, spre a se stabili gradul său de discernământ în momentul
comiterii faptei. Medicii decid că, suferind de o afecţiune psihică
(mania persecuţiei), el acţionase iresponsabil, şi ca urmare a
acestei decizii Epureanu este internat într-un ospiciu, nefiind pus
sub acuzare. De aici relatările se întrerup, iar presa revine la
relatarea realizărilor sale literar-sportive. Abia la 16 ianuarie
1936 ziarul Lupta (numărul 4269) publică un scurt articol
intitulat Nebunii se plimbă liberi prin oraş, în care se
relatează că Epureanu, eliberat cu prea mare uşurinţă din
sanatoriu, încercase să o ucidă din nou pe chiriaşa mamei sale, de
data asta fără a o nimeri. Ca urmare a acestui nou atentat, el este
internat din nou, iar din acest punct firul evenimentelor se rupe
iar (cazul, aflăm din numărul 297 din 27 octombrie 1936 al ziarului
Universul, ar fi reprezentat o dovadă a lipsei „ideii de
justiţie”).
Pentru a încheia prezentarea cazului
Epureanu-Teodorescu, se cuvine menţionat articolul Farmece
din numărul 2561 din 21 martie 1935, în care Cezar Petrescu se
opreşte asupra senzaţionalului episod pentru a deplânge
obscurantismul şi înapoierea societăţii noastre:
Victima în tovărăşie cu fosta soţie izgonită de-acasă
a sus numitului rezervist în oştire şi foarte activ pionier al
sportului, apelase la puteri oculte şi la duhurile diavoleşti
pentru a-l întoarce pe locotenentul Paul Epureanu la vechea sa
dragoste. Poate i-a făcut cu ulcica. Poate voia să-l aducă noaptea
călare pe prăjină. Poate că îi punea anume buruieni în scăldătoare
şi anume ingrediente in sosul mâncărilor. Aceasta o vom afla la
judecarea procesului.
Deocamdată rămâne faptul brut. Un om de cultură,
familiarizat cu tiparul, un om care probabil are aparat de radio
acasă şi ii poate demonta lămpile ca să demonstreze că înlăuntrul
nu se află închis cine ştie Ce demon, ci numai o complicată
structură mecanică pentru a surprinde undele sonore din văzduh; un
asemenea om crede cu simplitatea negrului din Dahomei, cu puterea
farmecelor şi nu băuturi vrăjite. Crede şi se teme de asemenea
drăcii. Se teme şi merge până la suprimarea
vrăjitoarei.
Iată-ne întorşi la epoca lui Despot-Vodă. Bineînţeles
cu deznodăminte mai puţin dramatice. Cu episoade frizând mai
degrabă tragicomicul.
Un detaliu amuzant despre calitatea presei noastre din
acele zile: Lupta (nr. 4026 din 24 martie 1935) publică o
scurtă relatare a faptelor intitulată Crima din Strada
Ferentari, în care se spune că „Tribunalul Ilfov secţiunea 5-a
a confirmat ori mandatul de arestare emis de d. judecător de
instrucţie al cabinetului 6 în contra fostului locotenent Paul
Epureanu care a ucis an mai multe focuri de armă pe proprietara
mamei sale”. Autorul acestui text a reuşit performanţa ca în doar
câteva rânduri să prezinte eronat nu doar locul faptei (Ferentari
în loc de Rahovei), ci şi calitatea victimei (doamna Teodorescu era
nu proprietară, ci chiriaşă) sau rezultatul acţiunii aprigului
locotenent (victima fusese rănită, nu ucisă)...
Indiferent care va fi fost adevărul omenesc sau juridic,
Paul Epureanu nu pare să fi fost sancţionat prea sever de
societate. În anii care au urmat, el şi-a continuat activitatea
literară şi de popularizator al vieţii sportive şi militare, cel
puţin până prin 1945-1946. Semnătura lui mai apare de câteva ori în
presa postbelică — am început acest text cu enumerarea câtorva
contribuţii ale lui la publicaţiile pentru copii — dar dispare la
sfârşitul celui de al cincilea deceniu al secolului trecut. E greu
de spus ce se va fi întâmplat cu autorul. Să fi murit? Să fi fost
epurat (nu e un joc de cuvinte!) din cauza unui dosar de cadre cu
probleme? Greu de spus deocamdată...
Fotografia lui Paul Epureanu este luată din ziarul
Adevărul, numărul 15701 din 22 martie 1935, iar caricatura,
din Rampa numărul 2613 din 15 iulie 1926.
[1] În Dimineaţa nr. 7134 din 7 octombrie 1926 e
numit „unul din cei mai consacraţi sportsmeni”.
[2] Zările se luminau în negura munţilor. Tunurile
mugeau de cutremura pământul. Văile clocoteau de strigăte, urlete,
de împuşcături, de vaiete și de plesnitura obuzelor. Pe înserate
luptătorii de la Oituz se cuibăreau în gropile săpate pe repezeală.
Alungaseră dușmanul, îi luaseră câteva sute de prizonieri și trei
mortiere mari.
.... Regele îi îmbărbătase, Regele îi întărise, Regele
îi mânase în luptă, Regele era cu ei. (Regele, în
Realitatea ilustrată nr. 338 din 20 iulie
1933).
Povestea unei gamele (1932), cu schiţe de război,
este volumul care aduce consacrarea lui Epureanu ca scriitor de
factură militară.
[3] Cea mai serioasă relatare a cazului o găsim în
numărul 2560 din 20 martie 1935 al ziarului Curentul, care
vorbeşte despre „o curioasă tentativă de crimă”.
