Vis la Paris - cam asta ma tot citit înainte de finala de la Roland Garros şi mai ales după. Performanţa Simonei Halep trebuie salutată, respectată şi apreciată. Nu ne întâlnim mereu cu aşa ceva. Nu avem anulal sportivi cărora să li se cânte Imnul pentru performanţe la asemenea nivel.
O să reiau ce am zis în ianuarie, pe 27, pe pagina de facebook a blogului: "Mă bucur că m-am uitat la finala asta de tenis (Australian Open) şi aşa am descoperit emoţii de care uitasem.
Senzaţional joc. Ce meci. Ce final! Aşa cum am zis înainte de meci - continuitatea, indiferent de rezultat, e cea care contează de mâine încolo.
N-a fost victorie cu trofeu...
Prin jocul de astăzi, Simona, a reuşit să-mi transmită genul ăla de emoţie pe care doar un sportiv campion poate. Şi-au fost câţiva campioni de-a lungul anilor pentru care m-am trezit dimineaţa devreme sau nopţile s-au transformat în zi doar pentru a le urmări jocul.
Simona este următoarea! Următorul turneu, dacă îţi păstrează determinarea şi voinţa la nivelul ăsta - este al său, n-am nici o îndoială."
După meci, cu emoţiile într-o altă galaxie, cu euforia specifică momentului am scris, tot pe facebook, gândurile la cald: "Poate ar trebui să lăsam orgoliile la o parte şi să vorbim mai mult despre ea şi mai puţin despre noi ("Noi suntem campioni"- nu noi, ea! Simona Halep e camioana!)
E victoria ei. E meritul ei. Noi n-avem ce căuta în poza asta...
Să ne bucurăm pentru ea, să fim mândri! Să învăţăm să apreciem şi să respectăm efortul
şi dăruirea ei. Faptul că astăzi am ascultat Imnul României cu emoţia specifică acestui moment ar trebui să ne determine să credem mai mult în ai noştri şi să le fim alături mereu!
Bravo, Simona!"