Am mancat o jumatate de visina. Pe cealalta, jumatatea ei mai buna, am strivit-o intre buricele degetelor si ti-am intins-o, zemoasa si sangerie, pe buze. Apoi te-am lins pofticioasa si te-am sarutat, reintregind un fruct perfect si refacand o lume carnoasa, aparent fragila, sustinuta bland de un miez tare si hotarat. Dupa ce te-am savurat cu limba precum o pisicuta mustacind pofticios la bolul cu smantana pus pe dinaintea-i, ti-am impartasit si tie gandurile mele, pomenindu-ti nedumerirea mea: Cum poate un fruct, acrisor prin natura lui, sa transforme tot ce atinge intr-o dragoste atat de dulce? Sau poate ca taman asta e farmecul dragostei, paradoxul ei: Dragostea poate fi oricum vrea ea, chiar si acrisoara pe alocuri. Cel mai important e insa ca ea exista. Exista si e unica, dragostea asta a noastra noua, rumena ca o visina data in parg, ce sta sa plesneasca de bucuria renasterii in palmele noastre, pe buzele noastre... ... Te iubesc