• Giorgios Seferis- Primăvară după Cristos... 294

      Cu primăvara din nou a îmbrăcat culori viiși umblând ușorcu primăvara din nou,cu vara din nouzâmbea.Printre mugurii cruzisâni dezgoliți până la vene,dincolo de noaptea uscatădincolo de bătrânii albițicare șușoteau întrebându-secum e mai bine: să predeacheile ori să legefrânghia și să se spânzuresă lase goale trupuriunde sufletele nu rezistauunde mintea nu ajungeași genunchii se înmuiau.Cu primii muguribătrânii și-au pierdut capulși au predat toate:nepoți și strănepoțiadâncile ogoareși munții verziiubirea și avutulmila și acoperișulrâurile și marea;și-au plecat ca niște statuilăsând după ei tăcereape care nu spade o tăiarăpe care nu tropote o luarănici strigătele celor necopți;și-a venit marea singurătate,și-a venit marea strâmtorareoda

    Citește mai departe
  • Octavian Paler- Aceeași vârstă... 587

        Am exact vârsta la care Don Quijote și-a început aventurile, Am aceeași vârstă și iubesc lumea la fel, Nu-mi mai lipsește nimic. Poate, un scutier îmi lipsește, dar nu-i nimic, Voi porni singur la drum. Am aceeași vârstă și aceeași nevoie să cred, Nu-mi lipsește nimic. Poate-mi va lipsi Rosinanta, Dar nu-i nimic, voi merge pe jos. Și poate morile sale de vânt, Dar nu-i nimic, le voi inventa și pe ele.

    Citește mai departe
  • Markus Zusak - Hoţul de cărţi (fragment)... 271

      Max Vandenburg,  August 1943  Erau rămurele de păr, aşa cum se gândise Liesel, şi ochii apoşi au păşit spre ea, peste umerii celorlalţi evrei. Când au ajuns la ea, au implorat. Barba îi îmblânzea faţa şi gura îi tremura în timp ce spunea cuvântul, numele, fata. Liesel. Liesel uită cu totul de mulţime şi intră în marea de evrei, printre ei, până îl apucă de braţ cu mâna stângă. Chipul lui se înclină spre ea. Ea se împiedică şi evreul, îngrozitorul evreu, se aplecă pentru a o ajuta să se ridice. Îşi irosi toate puterile. -Sunt aici, Max, zise ea din nou, sunt aici. -Nu-mi vine să cred...Cuvintele îi picurau din gură lui Max Vandenburg. Uite cât ai crescut! Avea o tristeţe intensă în ochi. I se umflau. Liesel...Au pus mâna pe mine acum câteva luni. Vocea lui era schilodită, dar se tâ

    Citește mai departe
  • Octavian Paler- Interviu cu Dumnezeu... 303

       Ai vrea să-mi iei un interviu, deci, zise Dumnezeu. - Dacă ai timp,  i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.- Timpul meu este eternitatea. Ce întrebări ai vrea să-mi pui?- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?Dumnezeu mi-a răspuns:- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească, iar apoi tânjesc iar să fie copii; că își pierd sănătatea pentru a face bani, iar apoi își pierd banii pentru a-și recăpăta sănătateaFaptul că se gândesc cu teamă la viitor și uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca și cum nu ar muriniciodată și mor ca și cum nu ar fi trăit.Dumnezeu mi-a luat mâna și am stat tăcuți un timp.Apoi am întrebat:- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecțiile de viață pe care ai dori să le învețe copiii tăi?

    Citește mai departe
  • Charles Baudelaire – Ochii Bertei... 261

       Nu luați în seamă ochii mult lăudați, faimoși, Voi, ochi ai dragei mele, prin care-o adiereMai lină ca-nserarea se tulbură și piere!Vărsați asupră-mi noaptea vrăjită, ochi frumoși!Ochi ai copilei mele, voi adorate-arcane,Cu magicele peșteri v-asemui într-adinsUnde comori de nimeni știute joacă stins,De umbre-acoperite,-n letargice mormane!Adânci și mari sunt ochii copilei și ascund,Ca tine, Noapte-ntinsă, lungi scăpărări de focCu Dorul și Credința-mpletite la un loc,Ce, pătimaș ori candid, scânteie în străfund.(traducere Virgil Teodorescu)

    Citește mai departe
  • Juan Ramon Jimenez- Roza... 232

          Ah, roza care traversase marea atât de lin, cu-o viață atât de dulce!     (Toți am crezut că va ajunge moartă-n portul nostru ea, roza care traversase marea).   Îmi amintesc de ea, singură, pură, tainică între cuvânt și fum, sleită-n soarele de-amurg (ce nostalgie de-odaia cu covoare, verde-obscură!)

    Citește mai departe
  • John Newlove - Îţi vorbesc... 222

      Îţi vorbesc (şoptind şi arătându-ţi cudegetul tot ceea ce doresc să ştiu) dar nu-i pasănimănui. Cam de ce le-ar păsa?Prisositorul soare nu urmăreşte nimic.Îşi vede-n tihnă de drum şi-mi pârjoleşte pielea.Cui oare să-i vorbesc de nulăuntrului meu atotmistuitor? Cui oare să-i arătforma casei în care locuiesc,ori creierul şi piciorul, apăsările desub osoasa ţeastă, perii de pe picioaremodelul scării de la uşa de intrare?Dacă discut cu mine însumi şi-aştept răspuns,şi-aştept să fiu crezut, mărturisindu-midemenţa-n dialogul acestaînseamnă că-s nebun? Să pari nerod,nerod să pari, să fii atât de nebun încât să spui,să spui că lumea-n spasme, încifratăeste cum? şi-aştept răspunsul.Să fii nebun, nebun, să fii calm, să tot şeziplin de-amar pe vechiu-ţi scaun de lemnşi să străbaţi lumea-mpietritănecruţător, cu doar sălbaticul re

    Citește mai departe
  • Tocmirea dialogului pentru adăpost... 225

                 Dacă stârnește și câștigă o dispută pe tema budismului cu cei care locuiesc într-un templu Zen, orice călugăr rătăcitor poate să rămână acolo. Dacă este învins trebuie să plece. Într-un templu din nordul Japoniei locuiau doi frați călugări. Cel mai în vârstă era învățat, dar cel mic era nătărău și nu avea decât un singur ochi. Odată le-a trecut pragul un călugăr rătăcitor care a cerut să locuiască acolo, provocându-i cum se cuvine la o dezbatere despre sublima învățătură. Fratele mai mare, care în ziua aceea era ostenit de prea mult studiu, i-a cerut mezinului să-i țină locul. Du-te și cere ca dialogul să se facă în liniște, l-a atenționat el.

    Citește mai departe
  • Fără bunătate iubitoare... 226

        În China trăia o bătrână care a avut grijă de un călugăr  timp 20 de ani.  I-a clădit un adăpost și l-a hrănit, în timp ce el medita. În cele din urmă, ea s-a întrebat ce progrese a făcut călugărul în tot acest timp. Pentru a afla, a cerut ajutorul unei fete care-l avea pe vino-ncoa. -Du-te și îmbrățișează-l, i-a zis fetei, și apoi întreabă-l pe nepusă masă: ”Ce facem acum?” Fata s-a dus la călugăr și fără prea multe ezitări, a început să-l mângâie, întrebându-l ce are de gând să facă. -Un copac bătrân crește pe o stâncă rece, a răspuns călugărul într-un fel poetic. Nu e nicăieri căldură. Fata s-a întors și a povestit ce i se s

    Citește mai departe
  • Oliverio Girondo – Gratitude... 468

      Gracias aromaazul,fogataencelo. Gracias pelocaballomandarino. Gracias pudorturquesaembrujovela,llamaradaquietudazardelirio. Gracias a los racimosa la tarde,a la sedal fervora las arrugas,al silencioa los senosa la noche,a la danzaa la lumbrea la espesura. Muchas gracias al humoa los microbios,al despertaral cuernoa la belleza,a la esponjaa la dudaa la semillaa la sangrea los torosa la siesta. Gracias por la ebriedad,por la vagancia,por el airela piellas alamedas,por el absurdo de hoyy de mañana,desazónavidezcalmaalegría,nosta

    Citește mai departe