Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Adrian Alui Gheorghe, e indiscutabil adevărul „câtă viață, atâta literatură”, dar vă întreb, nu e valabilă și viceversa? Nu e vorba, mai degrabă, despre un cerc, oarecum virtuos (salvator) în acest sens? Mai ales azi? Mai ales în aceste destul de confuze vremuri (să nu zic smintite)?
Adrian Alui Gheorghe: Nimic mai adevărat cu acest cerc vicios-virtuos, viață-literatură. Dacă „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”, e limpede că viața a căpătat sens în momentul în care omul a descoperit Cuvântul, a folosit Cuvântul, și-a transformat viața în poveste.
De fapt, toate viețile sunt povești spuse sau nu, dar sigur trăite. Nu există vieți banale, nu există vieți care să nu poată fi povestite. Nu există vieți care să nu aibă ceva măreț, cum nu există oameni măreți care să nu aibă în biografia lor câte ceva discutabil. Povestea „idiotului satului” poate fi fascinantă dacă este povestită de povestașul satului, cum soarta deșteptului comunității poate fi deturnată dacă se întâlnește cu orgoliosul, cu invidiosul, cu ticălosul comunității.
Literatura e plină de asemenea exemple, de fapt asta este, în mare parte, substanța literaturii așa-zis realiste care se intersectează, trebuie să recunoaștem, cu cea a absurdului. Sunt vremurile de azi confuze? Sunt ele smintite? Miron Costin, cu vreo două veacuri în urmă, nu o găsea altfel: „A lumii cântu cu jale cumplită viiața,/Cu griji și primejdii cum iaste și ața:/Prea supțire și-n scurtă vreme trăitoare./O, lume hicleană, lume înșelătoare!”.
În fapt, am consimțit cu toții, azi, există o dictatură a mediocrității care a preluat „lumea globală”, dar care se vede cel mai mult în societățile „necoapte”, cum e România, în care mediocritatea are și accente de o agresivitate greu de conceput, greu de acceptat. Sminteala asta este, de fapt, o inadecvare, Sf. Antonie cel Mare sintetiza totul cu multă vreme în urmă: „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”. De aici, sminteala. Dacă am detalia, am scrie o carte nouă la temă.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Apropo de ce trăim azi, cum ați trăit pandemia? Cum ați rezolvat-o? A fost, cu adevărat, un timp pentru „cântece de îngropat pe cei vii”, în care puterea de a fi supraviețuitor (pe care o știți foarte bine) a cântărit mult? Sigur a contat și faptul că poetul știe să fie/este frate cu străinul, deci străin-pe-jumătate. V-a augmentat izolarea, domnule Alui Gheorghe, starea de exilat?
Adrian Alui Gheorghe: Nu a fost așa de rău, pe cât ar părea. Dacă tragem o linie și facem cuvenitele adunări și scăderi, cred că rezultatul va fi cu plus. Individual și colectiv. Omenirea ajunsese/a ajuns în faza în care evolua ca un motociclist la zidul morții, nimic nu o mai putea opri, excesul de adrenalină obturase instinctul de conservare. Pandemia ne-a oprit pe toți din această goană nebună, ne-a dat prilejul să ne regândim viețile, căile de atac, orizonturile de atins. Să redescoperim lucruri extrem de simple, că suntem vulnerabili, că suntem muritori, că nu avem nevoie, pe lumea asta, decât de puțin, iar de puținul acela avem nevoie și mai puțin, cum spunea un sfânt din Pateric.
La nivel colectiv, ne-am recâștigat noțiunile de patrie, de graniță, de responsabilitate pentru societatea în care trăim. Globalizarea pulverizase granițele, pandemia asta ne-a făcut să redescoperim statutul fiecărei națiuni. Românii au redescoperit granițele României, la fel francezii, italienii, spaniolii, germanii, austriecii etc., au redescoperit granițele patriilor lor. Globalizarea și-a pierdut brusc entuziasta stare de ilimitare în spațiu. Planeta devenise prea îngustă, un soi de turism pandemic transformase tihna omului într-o goană și într-o agitație fără seamăn.
Biserica, de exemplu, a câștigat în pandemie, i-a convins pe ezitanți, i-a descurajat pe contestatari. În vremuri confuze nimeni nu riscă să își pună la bătaie sufletul. Cât despre exilul scriitorului în pandemie, în spatele biroului de scris, în bibliotecă, el este unul permanent, așa cred, așa simt. Pământul însuși este, în ultimă instanță, un loc de exil pentru niște suflete stelare. În esență sufletul omului este unul stelar, de aici fiorul transcendent resimțit uneori.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Pe de altă parte, pandemia a mărit, pentru noi toți, sentimentul de anomie pe care îl lasă lumea azi, de derivă, de final de paradigmă. E umanitatea așa de debusolată precum ne apare, domnule Alui Gheorghe? Și cât din ce ni se întâmplă se datorează binomului iad etic – iad estetic, de care v-ați ocupat? Ce soluții avem ca să restartăm mapamondul? Există vreun Goliath ocultat?
Adrian Alui Gheorghe: Am ajuns, vrem să o recunoaștem sau nu, la ceea ce Francis Fukuyama numise „sfîrșitul istoriei”. Asta nu înseamnă automat ceva apocalyptic, ci mai mult că istoria și-a făcut treaba, misiunea, a dus pe om la ultimele consecințe „ale coacerii”, la o libertate care trebuie gestionată cu multă atenție. O vreme omul a generat tehnică, până la performanța computerelor de astăzi.
Numai că tehnica de astăzi generează ea însăși tehnică, tinzând să îl excludă pe om care va deveni, paradoxal, foarte liber. Ce va face omul cu această libertate la care nu se aștepta? În acest fel omul pare că și-a câștigat inclusiv dreptul sau libertatea de a fi primitiv. Dar un primitiv care își gestionează viața cu mijloace ultrasofisticate. Da, cred că se schimbă ceva, ceva esențial, cred că și paradigma umană își coace o nouă alcătuire sub presiunea mijloacelor, internetul a demonstrat că nu există nicio incongruență între imaginație și realitate, că una o poate înlocui pe cealaltă.
Virtualizarea vieților noastre, cu un accent mai mare în pandemie, a adus în atenție și mai mult noțiunea de post-uman. Cred că fiecare dintre noi trebuie să se uite în oglindă din când în când și să se întrebe: oare am depășit granița dintre uman și post-uman, așa cum sună predicțiile sociologilor, ale psihologilor, ale poeților, ale istoricilor? Suma răspunsurilor și media lor ne va spune unde suntem, cu adevărat.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Venind mai aproape, cum stă țărișoara noastră? Mai este ea România lor, o țară din Post-Moralia, una aflată într-o neîntreruptă tranziție? Mai are rost să încerci să trăiești (și ca artist) în ea? Ce ar trebui să facem, așa… pe înţelesul tuturor?
Adrian Alui Gheorghe: Vorba cuiva, din Europa, care a stat o vreme la noi și care la plecare a spus aproximativ: România e o țară pe care cu cât o cunoști mai mult, cu atâta o înțelegi mai puțin. Nu îmi arog dreptul de a ști ce este cu România, dar în partea mea de lume este astăzi destulă urâțenie care se întinde ca o pecingine pe obrazul vieților noastre.
Patria este suma aspirațiilor celor care o locuiesc, așa că nu o putem învinovăți de nimic. Sper ca România să continue să existe și după noi, să rămână același panteon care să transmită ceva sacru unor generații următoare. O patrie desacralizată se usucă pe hartă și moare. E un adevăr care trebuie simțit, consimțit și nu explicat la nesfârșit.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Luând în calcul o imagine a pâlniei, toate discuțiile despre post-umanitate și post-adevăr ajung și în feldeința și în artele noastre. Și în literatură, astfel, se poate spune că au loc adevărate ceremonii insidioase afirmându-se (adesea agresiv, deci exclusivist) manifestările a ceea ce s-ar putea numi (să îi spunem după dumneavoastră) estetica umbrei. Vă rog povestiți-ne puțin despre substanța și realitatea acestei estetici, și despre consecințele ei.
Adrian Alui Gheorghe: Estetica, în înțelesul ei clasic, pare să fi devenit azi o știință moartă. Azi, am înlocuit estetica prin utilitarism, prin ceea ce vinde, prin ceea ce se vinde. Toată lumea este un târg imens în care toată lumea vrea să impună ceva, să vândă ceva, eventual să păcălească pe cel din preajmă. Azi facem ambalaje atractive ca să vindem lucruri proaste. Asta este estetica utilitaristă. Vindem știri false, grotești, anormalități de tot felul în mass media, pentru că asta „vrea publicul”.
Literatura a ajuns și ea în aceeași zonă, din păcate. Se scrie pentru un gust public îndoielnic, literatura de azi vrea să capaciteze un cititor tot mai inconsistent, tot mai…necititor. Faptul divers, care se lăbărțează pe toate canalele cu imagini frumos colorate, a înlocuit nevoia atavică de poveste a individului. Am ajuns la cultura fast-food, la McʼCultură. Din păcate mediul școlar este și el infestat de această „modernizare a gustului estetic” care plătește un greu tribut analfabetismului.
Ne vom întoarce în peșteri, curând, dar vom săpa în piatră, în primul rând, un loc în care să plasăm computerul. Iar bătăliile se vor purta în jurul wireless-ului. Telefonul mobil va fi incastrat în piele, va fi montat sub piele, o țesătură de nervi și nervuri îl va prelua, firește, punându-l în relație cu creierul. În aceste condiții, o pană de electricitate mondială ar fi adevărata Apocalypsă, ar trebui să recitim paginile din Biblie și în această cheie.
Laurențiu-Ciprian Tudor: În același fel, mă sperie faptul că, azi, cei ce judecă poezia, dar și poeții, sunt preocupați de extirparea simțului transcendent, găsind asta ca o eliberare și nu ca pe o plafonare. Ce părere aveți? Pe coperta 4 a celui mai recent volum de poezie (nominalizat la premiul național al Uniunii), „Comunitatea artistică”, aveți un dureros poem pe care eu l-am asociat exact cu lucrul acesta.
Chiar trăim azi un timp în care poezia „își scrie/cu sânge propriul act de deces”? Să fie literatura de azi (marcată de neo-marxism) ca „un fel de mamă/care-și sufocă pruncii la naștere/cu perna,/pentru că nu are cu ce să îi crească”? Ce e de făcut?
Adrian Alui Gheorghe: Poezia nu a fost niciodată un fenomen de mase, e bine că nu a fost și că nu a ajuns așa. Dacă știm ce e cu poezia, dacă știm ce e cu noi, chiar că ar trebui ascunsă unui public prea larg. Deși, efectul poate fi unul surprinzător, dacă o ascunzi mulțimii, se poate să apară manifestări de stradă, cu mulțimi furioase, care să reclame dreptul la… poezie. Merită încercat.
Avem, azi, o poezie redutabilă, din păcate prea puțin cunoscută și promovată în România. Școala românească, la toate nivelurile, este defazată în ceea ce privește înțelegerea evoluției literaturii, a conectării epocilor de creație între ele. Învățământul superior prin „sereleuri universitare” a distrus seriozitatea, credibilitatea, valoarea din societatea noastră. Cine a permis și cine a introdus sistemul de învățământ privat în România, lăsat la îndemâna unor „învârtiți” care au făcut afaceri de familie, de clan, din cea mai sensibilă și mai responsabilă preocupare a unei societăți, ar trebui catalogat drept iresponsabil, criminal etc. și judecat în consecință.
E greu de cuantificat răul făcut de acest fenomen care a șubrezit teribil statul, a decredibilizat sistemul de valori pe care se sprijină o societate.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Că tot am ajuns la „Comunitatea artistică”, cum este ea, domnule poet? Cum vă apare lumea literaturii? Cât de normală este?
Adrian Alui Gheorghe: Comunitatea artistică românească? Pare destul de scindată, un proces de centrifugare o împinge spre marginea societății. „Consumatorul” de cultură românească, fie el cititor, privitor, admirator etc. pare să se fi rătăcit pe drum, iar rătăcirea asta nu pare să îl panicheze prea tare. De fapt, lumea artei noastre nu poate fi altfel decât lumea concretă din jur, una este transfigurarea celeilalte. Mai mult, dacă se rupe „lanțul de iubire” dintre generații, există riscul să devenim „un vestigiu de cultură” în Europa, istoria este neiertătoare cu popoarele fără memorie.
În arta de azi, de la noi, funcţionează ceea ce s-ar numi sindromul „geamului spart”. Adică, dacă într-o clădire bine articulată, la un moment dat apare un geam spart care nu este înlocuit imediat, acel geam va atrage atenţia oricui, se vor găsi destui care să intre înăuntru, să vandalizeze eventual, să mai spargă alte geamuri. Geamul spart dă senzaţia că acel spaţiu este la discreţia oricui. Aşa e în arta de azi: prin orice fisură la vedere intră toţi cei care nu au nicio treabă cu arta. Iar odată ajunşi înăuntru, se apucă să vandalizeze.
În același timp, trăim vremuri pragmatice, de fapt ne ascundem în spatele acestui concept. Spunem că timpul e bani, viaţa e bani, moartea e bani. Şi rugăciunea e bani. În acest caz, Dumnezeu îşi plăteşte artiștii cu moneda cea mai tare: vremelnicia. Da, este moneda care nu se devalorizează niciodată, îi pune preţul corect.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Pe de altă parte, ați știut să vă căutați ancore în afara acestei comunități. Nu e întâmplător, sunt sigur, că aveți cinci cărți închegate în jurul Părintelui Iustin Pârvu. Ce a adăugat el la felul în care vă trăiați intimitatea absenței? Care este cel mai important dar pe care l-ați primit?
Adrian Alui Gheorghe: Sunt câteva lucruri care rămân esențial/determinant frumoase în România, indiferent de zguduirile istoriei și care identifică patria noastră „cu ea însăși”. Dintre cele mai importante sunt peisajele naturale, limba de o subtilitate și o bogăție semantic geniale și Biserica. Mănăstirile noastre sunt teritoriul pe care clipa se eternizează și omul își recapătă ADN-ul primelor ființe care au pus omenirea în mișcare, dar și ceva din ADN-ul Divinității.
Părintele Iustin Pârvu, cu care am avut mai multe zeci de ore de dialog, a fost supraviețuitorul unei istorii greu de catalogat, cu vreo șaptesprezece ani de închisoare politică pentru…nimic. Care dintre cititorii noștri de acum ar fi capabil să suporte un asemenea timp de închisoare fără să aibă vreo vină? 17 ani! În rest, părintele Iustin a fost un om care s-a risipit în oameni. Dialogurile mele au încercat să îl scoată din zgura istoriei, să îl descopere în lumea fascinantă a mănăstirii, a relației acesteia cu un popor care a trecut dramatic prin teribila experiență a comunismului.
Rețin aici un lucru spus de părintele Iustin: „Orice ideologie, de dreapta sau de stânga, este bună până când apare prima picătură de sânge. Din acel moment este detestabilă, condamnabilă”. Ce să spun mai mult? Nu cred că este o altă definire a normalității în istorie, a relației acesteia cu destinul omului de azi, dintotdeauna.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Știu că, de mai mulți ani, susțineți și memoria lui Sandu Tudor. Ați organizat, la Neamț, un important simpozion și suite de întâlniri ca de la Rugul Aprins…
Adrian Alui Gheorghe: Daniil Sandu Tudor este un caz în cultura română. Poet și publicist interbelic, unul de talent, în urma unor revelații personale se călugărește, sub numele de Agaton, la Mănăstirea Antim. Din această postură, împreună cu mai mulți intelectuali ai vremii, organizează, începând cu anul 1943, un grup de reflecție sub numele de „Rugul Aprins”, în care sunt discutate chestiuni spirituale și culturale. Din acest grup făceau parte, între mulți alții, Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Andrei Scrima, Bartolomeu Anania, Arsenie Papacioc, Adrian Făgețeanu, Roman Braga. Este arestat în anul 1949 de puterea comunistă și este eliberat în anul 1952.
Părintele Ilie Cleopa îl aduce la Neamț, îi schimbă numele în Daniil și îl ascunde la mănăstirea de pe Rarău. Arestat din nou, moare în anul 1962 la închisoarea Aiud. Manifestările noastre „vorbesc” despre martirajul din închisorile comuniste, despre relația dintre cult și cultură în lumea românească, despre substanța creștină a culturii române. Vorbim adesea despre rezistența prin cultură în societatea românească, în perioada comunistă.
Dar ar trebui să vorbim de o altă temă, mult mai adevărată: rezistența prin credință. De ce am adus la Neamț „povestea” lui Daniil Sandu Tudor? Pentru că aici, la Schitul Cărbuna, situat în preajma Mănăstirii Neamțului, trăiește părintele Elefterie Păduraru, care i-a fost ucenic pe Rarău lui Daniil. Împreună am făcut o serie de evocări anuale, vreme de aproape două decenii. „Rugul Aprins” poate fi un model de definire a culturii prin transcendentul credinței, așa cum a fost el inițial.
Laurențiu-Ciprian Tudor: O altă inițiativă în care ați fost implicat de-a lungul timpului și în care sunteți parte și acum este Sărbătoarea de la Putna. Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la acel eveniment, din 1871, care a reprezentat un liant între două momente/generaţii extrem de importante ale istoriei noastre naționale: generația de la 1848 (marcată de afirmarea unei identități naționale în context european) și generația de sacrificiu a Primului Război Mondial, cea care a înfăptuit Marea Unire. Între 13-16 august a.c. vor avea loc o serie de evenimente pentru a marca acest punct important al istoriei. Despre ce este vorba?
Adrian Alui Gheorghe: Când Mihai Eminescu, tânăr, a spus că Putna este „Ierusalimul românesc” a redefinit sensul istoriei românilor și sensul evoluției spirituale. Congresul tuturor românilor, care s-a desfășurat în 15-16 august 1871 la Putna, a fost prilejuit de împlinirea a 400 de ani de la fondarea Putnei, iar omagiul era adus lui Ștefan cel Mare, considerat ctitorul absolut, simbolul rezistenței în fața încercărilor istoriei, dar și în fața eternității. Acum, la 150 de ani de la acel istoric eveniment, era firesc ca Putna să provoace „noua Românie” la o comemorare și la o regăsire.
Părinții Iustinian, Gherasim, Alexie, Anania, Dosoftei, Hrisostom, Timotei, Teoctist și mulți, mulți alții, ei înșiși tineri și entuziaști, cărora li s-au alăturat tineri din țară și din lumea românească risipită în Europa, lucrează la acest proiect. Va fi o expoziție cu documente scrise și materiale de la 1870-1871, vor apărea mai multe volume de documente din epocă și albume omagiale, vor fi câteva simpozioane tematice, concursuri de literatură, artă plastică, de discursuri, va fi reluat „congresul studențimii românilor de pretutindeni”. Serbarea în sine, de pe data de 15 august, cheamă lumea românească la Putna, pentru o „petrecere culturală, istorică și spirituală”. Întregul demers este pus sub autoritatea Academiei Române și a Patriarhiei Române.
Trebuie să remarc rolul determinant al Părintelui Stareț Melchisedec Velnic, care mișcă și munții pentru ca scopurile nobile care țin de istoria noastră să fie înfăptuite. De altfel, eu susțin, de multă vreme, „modelul Putna” ca model de țară: ascultare, viziune, temeinicia credinței, păstrarea sensului istoriei, cultul muncii, cultul culturii naționale, abnegație, perseverență.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Care a fost receptarea serbării în timp? Ce activități culturale semnificative au avut loc și ce personalități au participat?
Adrian Alui Gheorghe: Serbarea de la Putna este unul dintre actele concrete și determinante de renaștere națională, care a prefigurat „marea unire” de la 1918. Dacă la 1918 a contat enorm efortul diplomatic, la 1871 a fost exprimat acel necesar „vot popular” pe suportul căruia s-a clădit decisiv istoria contemporană. Dacă judecăm numai prin numele care au inițiat sau au fost parte în manifestare, ne putem da seama de amploarea și de dimensiunea „dezideratului”: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Iraclie Porumbescu, Ciprian Porumbescu, A. D. Xenopol. „Apelul” publicat în anul 1870 este o „platformă politică” adevărată, care a fost simțită și preluată mai apoi de generațiile care urmează. Mai mult, Bucovina era în Imperiul Austro-Ungar, la acel moment, redeșteptarea națională privea și acest aspect, al recâștigării independenței. Dacă manualele de istorie nu spun mare lucru despre acest eveniment, cetățeanul de azi are la îndemână măcar internetul, unde poate găsi suficiente date. Îl îndemn să o facă.
După Unirea cea Mare, Regele Ferdinand ajunge la Putna și spune câteva lucruri la care trebuie să ciulim urechile și azi: „Să jurăm în faţa mormântului acestui erou naţional că în împrejurările grele vom fi strîns uniţi, având numai un singur gând şi o singură simţire: fericirea scumpei noastre patrii, pentru care suntem gata a face orice sacrificiu”. E greu de imaginat astăzi, dar în timp au fost și drame în jurul rememorării acestui eveniment. În anul 1957, un grup de studenți din Iași, la inițiativa lui Alexandru Zub, a vrut să sărbătorească la Putna împlinirea a 500 de ani de la înscăunarea lui Ștefan cel Mare. Au fost arestați în ceea ce s-a numit „grupul Zub” și au făcut ani mulți de închisoare politică. Astăzi nici pandemia nu ne mai poate opri să ne adunăm, să sărbătorim, să comemorăm.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Adrian Alui Gheorghe care mai este relevanța unui astfel de eveniment azi? Nu vă întreb dacă este corect politic, dar mă interesează în ce măsură mai poate interesa tinerimea română, vârfurile studențimii (mai ales că azi nu mai este deloc cool să fii patriot). Apoi, în ce măsură implică el lumea culturală reală agitând spiritele, creând emulație? Sunt implicați scriitorii și artiștii de pe piața reală? Sau riscăm să avem o altă sărbătoare formală în care amestecăm funcționari, politicieni și preoțime?
Adrian Alui Gheorghe: Dacă trăim „formal”, atunci și comportamentele noastre și acțiunile noastre și orizonturile noastre de așteptare vor fi formale. Trebuie să avem în vedere că România de astăzi nu mai este cea de la 1871, nici cea de la 1989 chiar.
Avem o Românie în afara României, cele aproape zece milioane de români care trăiesc în Europa și în lume sunt parte din această „nouă Românie”. Cum își va gestiona destinul în istorie această „nouă Românie”? O asemenea manifestare complexă trebuie să caute un răspuns. Unde e scriitorul român în acest context, în această „nouă istorie”? Eu am o privire destul de romantică, poate fi și depășită „de vremuri”, dar cred în ea. De asta spun, că scriitorul care, în acest moment, nu are şi un crez social, care nu este şi cetăţean în curtea unei patrii, nu poate fi un om liber.
Pentru că eşti liber în raport cu dorinţa ta de libertate. Te poţi simţi liber şi în jug, dar asta nu înseamnă că aceea chiar e libertate. O formulă a libertăţii ar suna cam aşa: libertatea e raportul dintre conştiinţă şi implicare. Dacă laşi pe altul să se implice în locul tău, primul lucru pe care îl va uzurpa va fi chiar libertatea ta.
Mai avem nevoie de o patrie? Ne este suficientă globalizarea, aneantizarea într-o mare masă umană? Răspunsul este în inima și în cugetul fiecăruia.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Că tot am ajuns aici, vă întreb, deloc întâmplător, cum vedeți relația dintre politică și cultură? Cum și când este ea sănătoasă?
Adrian Alui Gheorghe: Şi politica e o artă, au spus-o, au demonstrat-o în istorie societățile evoluate. Dar la noi politica nu pare să fie făcută de artişti în domeniu”, de asta „arta politicii” e compromisă pe termen lung. Idealitatea, în politică, ar trebui să fie onestitatea şi triumful bunului simţ. Şi al generozităţii. Ar trebui ca politicienii noştri, deversaţi în parlament, să aibă două, trei ore pe zi lecturi obligatorii din Platon, din Aristotel, din Biblie, din Sfântul Augustin, din Nietzsche, din Noica, din Eminescu… S-ar alege cei care au ceva chemare pentru politică, s-ar primeni aerul…! Și mai spuneam cândva că scârba faţă de politică a scriitorului român de azi a făcut ca în frunte să ajungă indivizi cărora le e scârbă de literatura (și de cultura) română de azi, de dintotdeauna. Nu este greu de văzut și simțit acest lucru.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Închei cu o curiozitate: e adevărat că sunteți, pe undeva, rudă cu Ion Creangă?
Adrian Alui Gheorghe: Dar care român nu este rudă cu Ion Creangă? După ce îl citești, parcă ești parte din povestea lui. Eu, mai mult decât alții, am avut avantajul de a copilări în același perimetru, de a-mi face „stagiul de joacă” pe prispa casei de la Humulești, să culeg cireșe din toți cireșii asemănători celui din „Amintiri”. Există, de altfel, „un meridian Ozana” pe care a evoluat literatura română. E un meridian care nu desparte, ci adună și cât va fi viu, va fi vie și literatura română.
Adrian Alui Gheorghe
(născut la 6 iulie 1958, în loc. Grumăzești, jud. Neamț) este, din 1990, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al PEN Clubului Român (vicepreședinte între 2014 și 2016). Este doctor în filologie (din 2004) al Universității „Al. I. Cuza” din Iași și directorul Bibliotecii Judeţene „G. T. Kirileanu” Neamţ (din 2013). A mai condus Complexul Muzeal Judeţean Neamţ (1992 – 1993) și Direcţia pentru Cultură a judeţului Neamţ (1995-2000, 2004-2013). Este, de asemenea, directorul revistei de cultură, arte, atitudini „Conta” (din 2010), dar și co-fondator și fost director al revistei de cultură „Antiteze” (1996 – 2007). Este profesor asociat la Facultatea de Muzică din Piatra Neamț, filială a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, din anul 2005. Este un autor multipremiat și unul care s-a bucurat de numeroase distincții (Meritul Cultural în grad de Cavaler, Meritul Cultural în grad de Ofiţer, Cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ etc.). A participat activ la evenimentele din decembrie 1989, dar a refuzat titlul de revoluţionar şi avantajele sale. A fost deputat de Neamț. Opera sa, poezie şi proză, a fost tradusă în limbile germană, franceză, rusă, engleză, sârbă, slovacă, cehă, spaniolă, arabă, suedeză. Dat fiind faptul că anul acesta, în perioada 13-16 august, vor avea loc manifestările împlinirii a 150 de ani ale „Sărbătorii de la Putna” am avut cu domnia sa un lung dialog despre semnificațiile acestui eveniment, dar și despre literatură și viață, pandemie, lumea de azi și lumea interioară, România, poezie și post-umanism ș.a.m.d.
Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru Revista literară Libris.
n.1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 8 volume de poezie, două cărți de dialog (cu Daniel Drăgan și cu Teodor Baconschi) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu cronici, poeme și interviuri în reviste literare.
