Scriitoare de origine italiano-cubană, Alba de Céspedes a marcat prin scrierile sale prima jumătate a secolului al XX-lea. Prea puțin adusă în discuție de critica literară a vremii, a reușit totuși să se impună în literatură prin curajul moștenit de la tatăl său și prin continua rezistență împotriva regimului fascist, un act eroic care, în cele din urmă, nu a rămas fără ecou și nici fără consecințe. Nepoata lui Carlos Manuel de Céspedes, primul președinte al Cubei și fiică a ambasadorului Cubei la Roma și a unei italience, Alba de Céspedes debutează destul de devreme, la 24 de ani, și la fel de promițător, cu un volum de povestiri – L’anima degli altri (Sufletul celorlalți). Anul 1935, cel al debutului literar, coincide și cu anul în care începe să fie persecutată pentru activitățile antifasciste. 

În 1938 publică primul roman,Nessuno torna indietro (Nimeni nu se întoarce înapoi), devenit în scurt timp bestseller, tradus în treizeci și două de limbi, printre care apărut și în limba română în 1940, la Editura Cugetarea, în traducerea lui Constantin H. Niculescu.

În 1952, adică în urmă cu aproximativ trei sferturi de secol, apărea la Editura Mondadori, „Qaderno proibito” sau Caietul interzis, așa cum a fost tradus în 2024 de Gabriela Lungu și publicat la Editura Humanitas Fiction, o carte-document despre schimbările produse în viața femeilor după cel de-al Doilea Război Mondial, o confesiune percutantă a unei soții și mame în vârstă de patruzeci și trei de ani, stabilită în Italia.  

Povestea Valeriei mi-a amintit de eseul Virginiei Woolf, O cameră doar a ei, și de argumentul central al autoarei – „pentru a scrie ficțiune, o femeie trebuie să aibă bani și o cameră doar a ei”. Publicat pentru prima dată acum aproape un secol, în 1929, A Room of One’s Own aduce în discuție două chestiuni practice care (inter)mediază relația femininului cu ficțiunea sau, mai corect spus, care sunt „admirabile, sublime, dar lipsesc cu desăvârșire” – cum ar fi concluzionat unul dintre personajele lui Caragiale -, din economia timpurie a afirmării identității feminine. 

În secolul XIX, femei ca Jane Austen sau Emily Brontë nu aveau la dispoziție nici măcar o jumătate de oră doar pentru ele, ca să nu mai vorbim de un spațiu dedicat exclusiv lor. De cele mai multe ori scriau într-un spațiu comun, acea cameră în care se afla toată familia, întrerupte de nevoile și dorințele celorlalți, însă nu scriau niciodată de față cu cei care nu făceau parte din familia apropiată, vizitatori sau servitori. 

Valeria Cossati, deținătoarea așa-zisului caiet interzis, își dedică acea jumătate de oră liberă scrisului, păstrând-o pentru orele mici ale nopții când întreaga casă este învăluită de somn, când nimeni nu îi mai poate solicita atenția sau ajutorul. În acele momente își scoate caietul din ingenioasele ascunzători – din coșul cu haine, dintr-o cutie veche de biscuiți din cămară, de deasupra dulapului cu lenjerie – și notează întâmplările de peste zi. Aceste însemnări nu au la bază o structură sau tematică stabilite a priori de către Valeria, însă, privite în ansamblu, reușesc să creeze o poveste coerentă, un jurnal aparent inofensiv folosit ca pretext pentru scrierea unui roman, o (auto)ficțiune în care se omogenizează toate momentele subiectului – de la introducere și momentul declanșator al viitoarelor acțiuni, până la intriga propriu-zisă, derularea poveștii, punctul culminant și deznodământul. 

Într-o duminică dimineață, Valeria iese din casă cu scopul precis de a-i cumpăra un pachet de țigări soțului. În drum spre tutungerie, asemenea unei femei moderne și emancipate a zilelor noastre, își cumpără un buchet de flori – „Cumpărând florile acelea nu mă gândeam nici la Michele, nici la Ricardo, chiar dacă și lor le plac, le-am cumpărat pentru mine, ca să le țin în mână în timp ce mă plimb.” -, apoi cât își așteaptă rândul pentru a plăti țigările cu banii pregătiți de acasă, privirea îi este atrasă de un teanc de caiete groase, cu coperte negre și lucioase aflat în vitrină. Imaginându-și cum își va scrie numele pe prima pagină – Valeria -, la fel ca-n clasele primare, achiziționarea unui astfel de caiet devine brusc impetuos necesară. Nu poate fi amânată, cu toate că vânzătorul insistă asupra faptului că azi, duminica, nu vinde decât țigări. În cele din urmă, își îndeplinește dorința și pleacă ascunzând prețiosul obiect sub palton.

În secolul XIX, perioadă în care își plasează Virginia Woolf discursul despre Jane Austen, resursele imaginative și ficționale erau destul de limitate în cazul unei femei. Aceasta nu putea călători singură, nu avea acces la evenimentele care se petreceau în alte locuri, așadar singurele modalități de evadare, dar și de alimentare a scrisului rămâneau observarea personalității celorlalți și analizarea emoțiilor celor din jur. Nu întâmplător, aceleași restricții sunt resimțite și de personajul Albei de Céspedes. Valeria își dorește să călătorească, însă soțul ei nu este deloc receptiv în ceea ce privește o posibilă vacanță în doi. În momentul în care își pierde speranța că această călătorie se va realiza, Valeria transferă dorința manifestată față de soț asupra lui Guido. Probabilitatea ca și acest al doilea scenariu să eșueze, îi certifică una dintre fricile cu greu enunțate – că a ales să renunțe la sine pentru ceilalți, însă o va face mai mult din simț al datoriei și al sacrificiului, ca mamă, ca soție și ca viitoare bunică, decât dintr-un impuls al simplei abdicări în fața neprevăzutului. Femeie ale cărei nevoi dispar odată ce intervin în peisaj ceilalți membri ai familiei, Valeria întruchipează, de fapt, una dintre imaginile simbolice ale societății trecute, dar și prezente. 

Constrângerile femeilor, limitările și renunțările lor sunt atemporale, un blestem ancestral, care pare a se fi înstăpânit asupra lor dintotdeauna și pentru totdeauna și, tocmai de aceea, această carte devine atât de valoroasă și, în același timp, dureroasă și percutantă, un studiu asupra identității feminine, care ne determină să (re)gândim actualitatea ultimă și proximă a experiențelor din zilele noastre. Mamă, soție sau fiică, orice femeie tânără sau ajunsă deja la vârsta maturității, indiferent de statut social, context politic sau cultural se poate identifica cu personajul Valeriei, cu cea care s-a împotrivit propriului destin sau care, într-un moment de totală nebunie și curaj, s-a privit pe sine ca-ntr-o oglindă – „Azi, pentru Marina, eu a trebuit să renunț la o întâlnire cu Guido, singurul lucru care-mi aparține, care mă bucură: pentru ea a trebuit să amânăm călătoria la Veneția. Mi se pare că are un scop anume, cu care vrea să mă împiedice să mai fiu încă tânără și fericită.”

Spre deosebire de femeile din secolul XIX, care nu doar că nu dețineau o cameră doar a lor decât dacă proveneau dintr-o familie bogată – un caz extrem de rar întâlnit -, dar depindeau financiar de părinți, în mod special de tată, prin bunăvoința căruia își cumpărau haine sau alte mărunțișuri necesare, dar nici vorbă de caiete pentru scris sau stilouri, iar după căsătorie erau nevoite să gestioneze resursele financiare comune, asigurate de soț, însă nu după bunul plac, Valeria atinge totuși punctul unei relative independențe. Procesul desprinderii de vechile tradiții a întâmpinat dezacorduri din partea familiei, iar pe parcurs nici progresele sau reușitele nu i-au fost apreciate – „Nimeni nu ia în considerare ceea ce fac și nici responsabilitățile mele; de parcă ies în fiecare zi la aceeași oră dintr-un capriciu, și de fiecare dată când, la sfârșitul lunii, aduc acasă salariul, e ca și cum aș fi câștigat la loterie.” Scriind în fiecare seară în jurnal, Valeria își (re)analizează viața și relația cu ceilalți, fapt care o ajută să conștientizeze, nu fără un sentiment din ce în ce mai acut al regretului, că eforturile ei nu sunt deloc vizibile pentru ceilalți. Ca mamă și soție datoria ei naturală pare a fi aceea de a le asigura confortul, de a se supune, de a se mulțumi să asiste sau să medieze conflictele cotidiene, fără însă a îndrăzni să prioritizeze propriile dorințe, fără a-și da voie să se simtă obosită sau să-și permită să se refugieze în activități care nu implică sfera casnică.   

Valeria rămâne, de cele mai multe ori, suspendată între impulsul de a se răzvrăti în fața propriului destin și vinovăția de a-și abandona, fie și pe durata unei evadări cu dimensiuni pur imaginative, familia, între devotamentul, care o zidește ca pe Ana a lui Manole între pereții aceleiași case, de a fi Valeria lor, și provocarea libertății, nicicând dusă până la capăt, de a-și aparține doar sieși. 

Readusă în atenție după mai bine de șaptezeci de ani de la prima publicare, datorită Elenei Ferrante, care o și menționează ca sursă de inspirație pentru scrierile sale, Alba de Céspedes rămâne o autoare care merită a fi (re)vizitată, și astăzi și mult timp de acum încolo, pentru actualitatea problematicilor și a discuțiilor despre femei și feminin, dar și despre arta care ia naștere în acea cameră doar a ei, cartografiată fie doar și mental. Camera ei nu mai este doar un spațiu fizic, devine mai degrabă o imagine simbolică reatribuită unui sertar al ei sau unui caiet al ei. 

Sinceritatea, dar și autenticitatea acestui jurnal pe care ni-l oferă Alba de Céspedes ne transformă pe noi, fiecare dintre femeile care îl citim, în (co)autoare ale însemnărilor, în surori care își recunosc reciproc suferința sau slăbiciunea cu care acceptăm să ne fie devorate viețile și glasul slab cu care spunem că nu mai e loc – nu mai avem loc de ceilalți în casă, în viață, în gânduri – și ajungem la concluzia că „există momente în care și eu aș vrea să închid o ușă și să stau singură”. Ceea ce reușește Alba de Céspedes este tocmai opusul dorinței anunțate anterior. Prin intermediul scrisului ne deschide o ușă spre introspecție – și nu una superficială – și ne privește ca pe niște posibile eroine ale acestui roman, toate în pericol de a ne așeza într-o zi lângă un soț absent, care pare a se fi contopit cu fotoliul în care se așază în fiecare seară, înconjurate de copii care mai mult condamnă și judecă decât înțeleg și își urmează propriile vieți, făcându-ne să conștientizăm, slăbite de oboseală, vinovăția în fața dorinței secrete – aceea de a mai fi Valeria. 

„Încă îmi aduc aminte ziua în care i-am spus mamei că voi începe să lucrez: ea s-a uitat lung la mine, fără să scoată o vorbă, înainte de a-și pleca ochii, iar din cauza acelei priviri mi-am simțit întotdeauna munca apăsându-mă ca o vină. Știu bine că Mirella îmi dezaprobă acest sentiment, poate chiar îl disprețuiește și, cu felul său de a fi, are intenția să pornească o revoluție împotriva mea. Nu înțelege că tocmai eu am fost cea care a făcut-o să fie liberă, eu cu viața mea sfâșiată între vechi tradiții dătătoare de siguranță și chemarea unor noi exigențe. Mi s-a întâmplat mie. Sunt puntea de care ea a profitat, așa cum profită tinerii de toate lucrurile: cu cruzime, fără măcar să-și dea seama că lua, fără s-o recunoască deschis. Acum pot să mă prăbușesc.” 

„M-am retras devreme în camera mea, Michele era deja culcat, citea. M-am lipit de el, care continua să citească, și m-am prefăcut că dorm, ca și cum ar fi fost o seară ca oricare alta. Mă gândeam că poate și Michele se prefăcuse uneori că doarme. Și că din acest fel de a te preface continuu că dormi, când de fapt rămâi treaz în propria angoasă, fără ca partenerul tău să-și dea seama, e făcută povestea unei căsnicii exemplare. Apoi, încet-încet, am adormit.” 

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.