Proprietatea privată e o placă turnantă pentru societăţile capitalist-democratice în care trăim, ideologia liberală amintindu-ne că este ceva practic inevitabil, o bază pentru funcţionarea, evoluţia şi prosperitatea comunităților. Ne folosim de proprietate în cele mai complexe interacţiuni, atunci când dezvoltăm afaceri de milioane de dolari, atunci când ne căsătorim, atunci când moştenim obiecte de la părinţi, dar şi în cele mai banale situaţii, când facem cumpărături în online sau offline, când ne parcăm maşina sau când ocupăm un loc în sala de cinematograf. Totul funcţionează destul de bine şi aparent intuitiv, atunci când avem de-a face cu resurse îndestulătoare şi competiţia pentru bunuri e redusă. Lucrurile se complică, atunci când apar interese divergente asupra unor resurse puţine. Cum funcţionează proprietatea, cum ştim că ceva este al nostru şi cum acceptă ceilalţi dreptul nostru asupra a ceva? La baza tranzacţiilor pe care le facem, dincolo de legi şi protocoale stau aşezate câteva intuiţii universale, pe care aproape că nu le contestăm. Profesorii Michael Heller si James Salzman, specialişti în drept imobiliar, respectiv dreptul mediului la universități prestigioase de peste ocean ne provoacă prejudecăţile şi intuiţiile legate de proprietate într-un volum extrem de interesant, apărut în limba română la Editura Publica.

Așa cum ne sugerează cei doi autori, proprietatea nu are un caracter obiectiv, nu e ceva ce găsim ca atare în mediu, ci e rezultatul unor poveşti pe care ni le spunem. Aceste poveşti sunt cel mai adesea imperfecte iar situaţiile provocatoare pe care Heller şi Salzman le aduc în discuţie ne arată felul în care naraţiunile concurenţiale pun în dificultate şi omul de rând, dar şi judecătorii din sistemele de drept. Chiar şi imperfecte, aceste poveşti ajung însă adesea să creeze noi reguli şi să funcţioneze, la un anumit nivel ca nişte telecomenzi pentru dezvoltarea pieţelor libere, în avantajul unora sau altora dintre jucători.

Care sunt aceste poveşti, aceste intuiţii prin care ştim că ceva devine al nostru sau prin care recunoaştem celorlalţi legitimitatea de posesie? Heller şi Salzman le rezumă pe scurt, în forma unor construcţii uzitate: primul venit-primul servit, posesiunea e a zecea parte din lege, culeg ceea ce semăn, casa mea-castelul meu, trupul meu e parte din sinele meu. Cu alte cuvinte, spun că sunt îndreptăţit la ceva, atunci când ajung primul la acel ceva, spun că ceva e al meu, dacă ţine de trupul meu, dacă am muncit pentru el, dacă ajung să îl marchez simbolic drept al meu, dacă vine din familia mea, dacă e parte din casa mea.

Fiecare dintre aceste poveşti are însă fisurile ei. Multe dintre ele transpar în situaţii obişnuite, cum ar fi călătoria cu avionul: în avioanele americane, călătorii au posibilitatea să îşi încline scaunele, provocând un posibil disconfort pasagerilor din spate. Pasagerii din spate contestă dreptul celor din faţă de înclinare (au plătit pentru locul lor şi pentru spaţiul asociat unui minim confort), în timp ce pasagerii din faţă se consideră îndreptăţiţi să se încline (în fond, şi ei au plătit pentru locul lor şi posibilitatea de înclinare a scaunului atrage implicit dreptul de a-l folosi). În aceleaşi avioane, în care nu se distribuie locuri şi fiecare se poate aşeza unde doreşte, cei care intră primii în cabină obişnuiesc să marcheze locuri adiacente cu o haină sau un obiect personal pentru a-l rezerva pentru apropiaţi. Unele persoane care urcă mai târziu în avion înţeleg semnalul de ocupaţie şi trec mai departe, altele ridică pur şi simplu obiectul aşezat şi ocupă locul. Implică plata locului din avion şi spaţiul din faţa acestuia sau spaţiul din spatele locului, atunci când scaunul se poate înclina? Marcajul simbolic al posesiei mă îndreptăţeşte la un loc, doar pentru că am ajuns primul sau şi dacă ajung mai târziu în avion pot să ocup un loc atâta timp cât cineva nu a plătit pentru el în mod explicit?

Primul venit-primul servit pare un principiu rezonabil care ne dă sentimentul rapid al corectitudinii (din raţiuni de tradiţie, eficienţă, productivitate. E arbitrul suprem al oricărei cozi, dar este şi o idee care a fost pervertită de cei care deţin resurse şi obişnuiesc să îşi cumpere locul în faţă. Pe de altă parte, aşa cum sugerează Heller şi Salzman în volumul „Al meu!”, distribuţia biletelor la meciuri în anumite universităţi americane, strategia Disney de a permite accesul în Disneyland (preluată ulterior şi de alte muzee din lume), taxarea dinamică pe autostradă astfel încât utilizarea anumitor benzi să se facă preferenţial sunt trei modele care explorează felul în care alte poveşti devin mai valoroase decât principiul întâietăţii primului venit, când vine vorba de îndreptăţirea la un anumit bun.

Posesia fizică pare o altă intuiţie funcţională în ceea ce priveşte proprietatea, mai ales când vine vorba despre uzul spaţiilor publice cum ar fi locurile de parcare publice, locurile în restaurante şi baruri, dar şi în mijloacele de transport: atunci când mi-am aşezat haina pe un scaun, când am pus o cărămidă pe un loc de parcare, acestea sunt semnale că acel loc este ocupat. Doar că aceste semnale depind foarte mult de contextul cultural şi nu pot avea valoare de reguli. Pe de altă parte, cazul amerindienilor evacuaţi de pe pământurile lor (chiar dacă deţineau pământuri, nu le deţineau operativ, în ideea de a le lucra eficient, din punct de vedere al legislaţiei albilor), legile naţionalizării în Europa de Est demonstrează limitele acestui principiu al posesiei fizice. În acelaşi timp, prescripţia achizitivă, un alt principiu din legislaţia unor state americane dezvăluie totuşi forţa acestei intuiţii: dacă cineva îţi invadează teritoriul şi petrece suficient timp acolo fără ca tu să ceri compensaţii sau să îl dai în judecată, după o perioadă suficientă de timp acel intrus poate solicita drept asupra proprietăţii tale.

Este al meu pentru că am muncit pentru el – iată un alt temei justificativ al proprietăţii care astăzi, în contextul dreptului digital şi al proprietăţii intelectuale devine tot mai problematic. Deşi gândit iniţial să motiveze şi să încurajeze inovaţia, acest principiu ne pune astăzi în dilemă, riscând să genereze blocaje. În peisajul interdisciplinar şi interconectat al zilelor noastre, acolo unde fiecare îşi poate revendica dreptul şi la un fragment de algoritm, un proiect mai mare din zona tehnologiei sau a farmaceuticii ar putea risca să intre în blocaj, cooperarea să se prăbuşească fiind mult prea costisitor (temporal şi financiar) să poţi compensa contribuţia fiecărui autor.

Casa mea e castelul meu e o altă intuiţie care ridică probleme. Dacă deţin un teren sunt îndreptăţit la ce oferă el doar pe orizontală sau şi privind terenul în dimensiune tridimensională: la ce se află deasupra lui şi ce se află în adâncurile sale? Dacă o dronă îmi traversează terenul am dreptul să o dobor? Am dreptul să cer o taxă? Dacă găsesc un izvor care e important şi pentru restul comunităţii, am dreptul să îl utilizez doar eu, chiar dacă comunitatea şi ecosistemul au de suferit? Pornind de la problema exploatărilor de petrol şi apă în SUA care au dat iniţial drepturi exclusive proprietarilor, Heller şi Salzman ajung la modele mai sofisticate, precum principiul unitizării exploatărilor pentru evitarea catastrofelor de mediu.

Unul dintre cele mai interesante capitole explorează dreptul de a ne folosi corpurile în tranzacţii comerciale: suntem de acord cu vânzarea de păr, dar privim cu suspiciune vânzarea de rinichi sau de ovule (deşi nu avem neapărat probleme cu donarea lor, ci doar cu dreptul de comercializare). Cum am putea rezolva aceste diferenţe radicale de viziune? Dacă suntem de acord că ne posedăm corpul, de ce nu am putea intra în tranzacţii comerciale cu el? De ce sunt controversate vânzările anumitor organe, comerţul sexualităţii, vânzarea virginităţii, închirierea uterelor?

Heller şi Salzman ţin cont şi de principiile morale asociate acestor chestiuni şi propun un model interesant de rezolvare în care ideea de proprietate asupra corpului e privită nu atât ca un întrerupător cu două poziţii (totul interzis vs. totul permis), ci mai degrabă ca un reostat cu trepte diferite de intensitate.

Ultimul capitol al volumului „Al meu!” explorează viitorul ideii de proprietate în era interferenţei digital-fizic, în era suprapopulării şi a limitării resurselor. Aşa cum sugerează autorii, avem nevoie de noi poveşti şi noi adaptări ale intuiţiilor noastre vechi care au funcţionat până la un punct. Proiectul de alimentare a apei din New York, utilizarea cotelor de pescuit, regândirea vânzărilor în online pentru o economie colaborativă, mai degrabă decât competitivă sunt doar câteva idei pe care le analizează cei doi profesori americani. Viitorul proprietății sună așadar complicat și are deja la bază controversa în ceea ce privește proprietatea produselor digitale. Dacă credeți că dețineți produsele pe care le cumpărați digital de pe Amazon sau Apple Store, citiți cartea lui Heller și Salzman pentru a vă lămuri ce înseamnă de fapt când adăugați un produs în coșul virtual.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.