Din receptor se aude o vioară. E tristă. Unghiile îmi zgârie sânul. Cuvinte aruncate de la stânga la dreapta încep să coboare în suflet. În oglindirea geamului descifrez cu greu. Nu e scrisul meu și nici al tău:
"Smintit, curat și fără glas mă așez la un vals și mâna ți-o las să se odihnească.
Mă rog și sper să fie un străin cel ce cu gura se apropie de a noastră."
Soarele să fie cel care a oprit vioara și cuvintele le-a șters?
- De ce plâng oamenii ăștia? Luați-i de aici! Cabina 3 și ultima din dreapta sunt libere. Plecați de aici! urlu către păsările albastre, cu speranța că mă vor ajuta. Ele se leagănă însă trist pe firul telefonului, în ritmul viorii care a tăcut.
Așteptând să se termine circul ăsta, simt cum unghiile îmi scrijelesc acum genunchii. Nici nu vreau să mă mai uit. Privirea însă e curioasă și îmi zburdă pe geam:
"Sing...ur... mă în..torc ac...um spre ti..ii..ii..ne,
Ch...ip.. cio...plit ...d.d..in le...mn înc...his,
Să ch...em...ăm î...nge...rii d...e mâ...ine
Să... ne sp...ună: A...cu...m e d...es...c...his"
Nici nu pot și nici nu vreau să înțeleg. Poate-s doi copii care se întrec în versuri.
Harpă?! Sau poate fluiera ciobănașul surd...
