Citesc, în ultimele 48 de ore, reacții peste reacții în
legătură cu scandalul iscat în jurul Premiului Național pentru
Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia: Vasile Baghiu, Dorin
Tudoran, Florin Iaru, Octavian Soviany, Mircea Martin – membru al
juriului –, Ruxandra Cesereanu, Un Cristian și câți vor mai fi fost
și i-am pierdut din vedere. Speculații și îndemnuri la
înțelepciune. Lărgire a contextului și atente analize semantice ori
de procedură. Poziții politicoase (și, prin asta, pasiv-agresive).
Stigmatizare a cutumelor și paie hiperbolizate. Condescendență și
struțisme bine calibrate. Un compost de atitudini în care riști să
te pierzi.
Peste toate, mi-e teamă că și acest scandal va avea
soarta atâtor altora: furtună într-un pahar cu apă, atâta vreme cât
de lătrat din toți bojocii se vor ocupa numai cățelandrii, iar
caravana va trece nestingherită. Cățelandrii sunt, firește, cei
care și-au asumat în primă instanță semnarea „modestei propuneri”,
deloc modestă, dacă e să mă întrebați pe mine, fiindcă pune cu
genunchii pe coajă de nucă o generație de critici și de profesori
de primă mână/prim-plan. E firesc să existe o falie (de percepție,
de entuziasm, de idealism) între generații, la fel cum sunt firești
uzurparea & mazilirea simbolice; revenind la fondul chestiunii,
cred că insurecția împotriva mecanismului de jurizare și împotriva
„castei USR-iste” are intenționalitate mai largă. Asupra acelor
puncte, sper, se va turna, până la urmă, fertilizatorul.
Dezinfectantul.
Sigur, USR-ul are harul & blestemul de a trezi
suspiciune: asupra valorii, asupra justeții, asupra transparenței,
asupra funcționalității. E o imagine a degradării la care s-a
lucrat îndelung: prin oameni, prin fapte. Că există o emfază – mai
ales a celor tineri – a neaderării la această asociație care e
văzută ba ca un simpatic circ de paiațe, ba un muzeu al ororilor e
dincolo de orice îndoială. Iar dacă Uniunea nu se va reforma curând
riscă dezagregarea – nu la nivel de percepție publică (au existat
veritabile campanii de denigrare din care a ieșit mai mult decât
șifonată), acolo tumora nu mai poate fi oprită, ci la nivel real,
instituțional.
Demonizat – pentru că trebuie să existe un capo di
tutti capi – este Manolescu, sforar de top, mână de fier în
mănușă spălată cu toate apele etc. Dar cum fotografia e produsul
organizării a mii de pixeli, zeci și sute de nevertebrate lucrează
în marea termitieră USR-istă. Poate că și de acolo pornește
disoluția: de la membrii inactivi, submediocri, grafomani,
retrograzi – puzderie.
Ce faci cu pseudocreatorul care regurgitează an de an
subproducții și care, când planetele s-au așezat binișor, a devenit
USR-ist cu acte în regulă?
Ce faci cu scribavnicul care, de ani buni, s-a retras
bine-mersi din viața literară la capătul a nimic și e USR-ist cu
acte în regulă (deci cu „rentă” viageră)? Ba mai și fantazează
despre nedreptăți & ocultări ale valorii?
Ce faci cu fițuicile îndoielnice care parazitează
provincia culturală și care adăpostesc baroneți locali cu aere de
donquijoți & cezari?
Ce faci cu întrunirile poetice unde totul e flecăreală,
fripturiseală, liturghie & temenele?
Există soluții? Aș tinde să cred că da, voință să fie. O
evaluare periodică a membrilor, să zicem la cinci-șapte ani (una
urgentissimă). O evaluare a publicațiilor USR și a celor care apar
sub egida USR-ului și o retragere a siglei și a „sprijinului” –
dincolo de „tradiție”, că doar ce e vechi nu e cu necesitate
biserică, poate să fie, la fel de bine, papuc. Și poate că sistarea
risipirii fondurilor ar crește câteva reviste/festivaluri/sisteme
de burse de creație etc. care realmente înseamnă sau ar
putea însemna ceva. O reducere a numărului de premii acordate
anual – ce literatură minunată ar fi biata noastră literatură dacă
în fiecare an ar fi publicate & premiate 20 de titluri cu adevărat
valoroase! Desigur, o transparentizare a regulamentelor și
procedurilor de jurizare (da, aici trebuie să-mi fac eu însămi
mea culpa: a existat o ediție a Premiului pentru Poezie
„Iustin Panța”, girat de Filiala Sibiu a USR – nu am fost membră a
juriului – când mi s-a reproșat – mie, pentru că eram singura
vizibilădintre cei implicați –că regulamentul pentru un
premiu național nu a fost „public”, dar și că unul dintre membrii
juriului ar fi fost, așijderea, editor etc.; la următoarea ediție,
deși nu e un premiu instituit de USR, ci de revista „Euphorion”, am
încercat ca lucrurile, în măsura în care au depins și de mine, să
fie transparente – cred, așadar, că nu pot fi învinuită de
rea-voință). O procedură clară și riguroasă de admitere a noilor
membri. Fără cărți publicate la edituri-fantomă; fără cronici
encomiastice semnate de cumetri; fără recomandări & susțineri
șoptite la ureche. O formulă prin care tinerii ăștia foarte negri
în cerul gurii să vrea să facă parte din Uniune. Burse, premii pe
bune, accesul lor real în redacții și în paginile
revistelor. Și refuzul încremenirii în proiect. Refuzul
geriartrizării morale, în primul rând.
Să nu fiu înțeleasă greșit: nu mă erijez în vreo
instanță morală. Vreau doar o profesionalizare a scriitorului și a
instituțiilor care pretind că-l oblăduiesc (ba nu: îl ologesc ori
îl oblojesc ca pe-o ploșniță într-o casă murdară).
Ar fi un bun început acum, când nu mai e nimic de
distrus, fiindcă a cam fost totul pus la pământ.
Știți bine de unde se poate începe, domnule
Manolescu.
