Am făcut o bună alegere a primei cărți din 2015 – nici
că se putea mai bine: De profundis, Oscar Wilde (Humanitas,
2014, trad. Luana Schidu, postf. Mihaela Anghelescu Irimia) – lungă
scrisoare despre voluptăți prohibite, despre spaime și tenebre,
despre ascensiuni și bolgii, despre Iubire și Iertare.
Din închisoarea Reading, Oscar îi scrie excesivului,
nesăbuitului și superficialului iubit și prieten care l-a îmbrăcat
în zeghe și i-a prins încheieturile în cătușe, lordul Alfred
Douglas. Nu e o scrisoare a penitentului, ci a celui care a
înțeles, împăcându-se, că nu a făcut întreaga lui existență nimic
altceva decât să fie fidel propriilor precepte estetice: că Arta
transcende întotdeauna Viața; că masca pe care o porți te condamnă;
că plătești atât binele, cât și răul pe care le faci; că sensul
existenței sunt Suferința și accedia, într-o imitatio
Christi fără cusur. Din ianuarie până în martie 1897, aproape
de termenul eliberării sale, i se permite să scrie câte o pagină pe
zi celui care, inconștient, dar determinat, a pornit mecanismul
care, în cele din urmă, l-a distrus.
Oscar Wilde e departe de a face o trascriere confesivă a
itinerariului erotic pe care l-a urmat împreună cu trivialul Alfred
Douglas, „Bosie”, ci o interpretare a sinelui, a
individualității, o articulare estetică a biografiei care se
transformă în cel mai intim artefact. Nu în direcția unei
mitologizări deculpabilizatoare va merge Wilde, el nu invocă nici
ascendentul pe care-l poate avea un bărbat matur asupra unuia mai
tânăr, nici vechile inițieri greco-latine, nici habitudini
decadente – de altfel, va afirma el însuși că a simți rușine față
de o întâmplare trecută ori față de o pedeapsă pe care ai primit-o
este același lucru cu absența oricărei pedepse: este tăinuire și
povară insuportabilă –, ci în sensul limpezirii: Iubirea,
echivalent al Artei (de aceea, Hristos devine primul Artist
romantic și, paradoxal, ultimul creștin), reprezintă unicul țel al
existenței omenești, doar că, asemenea trandafirilor care înaintea
miresmelor provoacă prin ascuțișul spinilor, Iubirea li se refuză
celor mai mulți dintre oameni: fiindcă există teama de a înfrunta
întunericul, fiindcă omul se oprește înaintea unor falși zori,
fiindcă nu are nevoie de al treilea cântat al cocoșului pentru a
trăda.
N-am citit niciodată o mai liberală și mai frumoasă
interpretare (poate doar în paginile lui Dostoievski) a episoadelor
evanghelice: Hristos iubește excepția, pasiunea, arderea de tot,
sublimul, Frumusețea, Excesul și Supraomenescul fiecărei clipe, de
aceea a îngăduit mântuirea tâlharului, a prostituatei, a spețelor
josnice, a umiliților, a celor care – prin ei înșiși – au cunoscut
contrariile, le-au armonizat, le-au distilat în
Viață-pe-de-a-ntregul. De altfel, scrisoarea lui Wilde este un
foarte poetic expozeu al teodiceei creștine: Viața s-a născut în
mâluri și în fierbere, Vieții urmându-i, sublimă și triumfătoare,
Arta.
Poate de aceea – grație acestor principii de o atât de
înaltă evoluție spirituală – literatura lui Oscar Wilde așază o
insurmontabilă piatră tombală peste dogmele umanismului și ale
realismului, repudiază autenticitatea, scoțând în relief
doar sensul gratuitalArtei, sensul ei trans-omenesc, ceea ce o
apropie până la identitate de esențe divine. Nu meschinăria
oprobriului public, nu infamia falimentului, nu fisurile și
colapsului piedestalului pe care dandy-ul Oscar Wilde
tronase câțiva ani în plină epocă victoriană (micimea lui Bosie nu
poate fi mai bine măsurată decât prin fraza pe care i-o aruncă
odată lui Oscar: „Când nu ești pe piedestal, nu ești interesant!”),
nu rumoarea maselor și umilința celui care este așezat în gară
pentru ca toți călătorii să-l scuipe și să-l lovească, nu macularea
numelui aristocratic, nici anatema aruncată asupra familiei (soția
lui Wilde își schimbă numele, legiuitorii consideră că geniul de
odinioară reprezintă o influență primejdioasă asupra propriilor
fii), niciuna dintre acestea nu izbutește să-i înfiereze și să-i
piardă sufletul. Se întâmplă astfel tocmai fiindcă lui Wilde îi
rămâne ceea ce dintotdeauna avusese: luna, vântul, cărțile, cele
mai imponderabile și mai profunde emoții pe care un om și le poate
apropria în această existență.
Totuși, desigur, Oscar face un singur reproș, șoptit,
ofensatorului Bosie. Reproșul este acela că, în războiul vulgar pe
care acest student de profesie, un pretins poet care-și striga fără
opreliști natura uraniană, Alfred, amantul grosolan, istericul
risipitor, l-a purtat cu propriul său tată, marchizul de
Queensberry, război căruia Oscar i-a căzut victimă – singurul
reproș, așadar, este acela că el, Artistul, a fost ținut departe de
singura lui menire, Arta. Cred că nu poate fi decât cu greu
concepută o mai mare înălțime sufletească: să nu-ți acuzi
hărțuitorii de nimic altceva decât că te-au împidicat să creezi
Frumosul.
Oscar Wilde ispășește doi ani de închisoare pentru acuza
de homosexualitate. Părăsește închisoarea în 1897. Trei ani mai
târziu, sărac și bolnav, moare la Paris. Singurul care-i rămâne
alături până la sfârșit este primul său iubit, Robbie Ross (cenușa
lui a fost înhumată în mormântul lui Oscar). În timpul
dezlăntuiților ani 60 și 70 ai secolului trecut, mormântul lui
Wilde din Cimitirul Père-Lachaise devine loc de pelerinaj atât al
membrilor comunității gay, dar și obiect simbolic al
idolatriei celor care par să fi înțeles că sensul trecerii noastre
pe aici nu este morala comună, cu frontierele ei care, în aparență,
au devenit atât de flexibile, ci lumina care te inundă abia după ce
traversezi cele mai negre iaduri. Deloc întâmplător, mormântul lui
Oscar poartă aceleași însemne ale venerației ca și cel al lui Jim
Morrison: doi poeți ai infernaliilor și ai iluminării.
