Citesc, luni și marți, Înțelepciunea
psihopaților, a lui Kevin Dutton. Miercuri, mă aflu încă
într-un aer rarefiat, care-mi umple plămânii & mă sufocă. Mă tot
gândesc la cele mai noi generații care par să fie mănuși trase cu
toate portretele pe care le face Dutton; el zice că ne aflăm în
fața unui fenomen complex, în care o genă „psihopată” se
perpetuează exorbitant, tocmai pentru că purtătorii acesteia se
caracterizează printr-un număr de trăsături irezistibile – sunt
carismatici, determinați, univoci, persuasivi, hiperinteligenți,
machiavelici, cruzi, deci desensibilizați. Amigdala lor ar arăta
cam ca o Sahară: pământ mort. În fiecare zi, dau nas în nas cu mici
roboței hiperperformanți care mă umplu de uimire & fascin prin
energia lor inepuizabilă, prin hotărârile lipsite de orice emoție,
prin falia care-i desparte de orice este afectivitate; nu
fac decât să-mi argumenteze validitatea acestei teorii: lumea se
populează pe nesimțite cu psihopați. Cameleonici & eficienți, ei
joacă adeseori roluri înalt funcționale; se găsesc în structuri de
conducere, practică meserii care le solicită inteligența și
stăpânirea de sine, sunt sportivi, spioni, salvatori; par îngerii
buni, cei care înmănunchează o puzderie de atribute la care cei mai
mulți dintre noi nici nu îndrăznesc să viseze: excedent de
pragmatism, goană după recompensă, egocentrism. Unii sunt
supraproductivi egoiști, alții sunt manipulatori grosolani. Deloc
întâmplător, Dutton îi așază în rândul psihopaților și pe sfinți.
Sfântul Pavel ar fi cel mai apropiat de model: crud și versatil,
pune la bătaie aceleași arme și împotriva creștinilor, și, după
revelația de pe drumul Damascului, ca prozelit creștin, în favoarea
acestei religii; este convingător, mimetic, euristic, fascinant,
înțelepțit, zen.
Miercuri dimineață, Parisul împietrește de spaimă și
șoc. O publicație satirică este pedepsită pentru un număr de
caricaturi ofensatoare publicate începând cu 2006. Caricaturile
înfățișează nu numai figuri sacrosancte, ci și lideri politici
mondiali, cu o maleabilitate și o plurivocitate care nu pot fi
decât fi decât ale unor spirite tolerante, că doar – se zice –
râsul exorcizează & îmblânzește. Zece membri ai redacției și doi
polițiști sunt puși la pământ de rafalele de kalașnikov ale unor
oameni care strigă „Allah akhbar!” Organizații teroriste islamice
trimiseseră în repetate rânduri scrisori de amenințare, atacaseră
sediul revistei cu sticle incendiare, avertizaseră. Inevitabilul
s-a produs într-o zi oarecare de ianuarie. Atacatorii vorbesc o
franceză impecabilă. Sunt eficienți. Pătrund până în biroul în care
are loc ședința de redacție. Cine a îndrăznit să râdă este culcat
la pământ. Cine a îndrăznit să scrie este culcat la pământ. Dispar
după cinci-zece minute pe străzile din Paris, tăiate drept, cândva,
tocmai pentru a fi evitată baricada & revolta și pentru a maximiza
intervenția autorităților și eficiența represiunii.
Ce mi se pare revelator pentru climatul în care are loc
atacul este disproporția – e ceva postmodern & postuman în lovitura
asta de carnaval: te înarmezi cu lansator de rachetă & kalașnikov
împotriva unor caricaturiști. E ca și cum ai pedepsi cu închisoare
pe viață un șmecheraș care scuipă caldarâmul. Ridicol, nebunesc,
stupid. Nu te ridici împotriva unor cifre anonime, unor mase
oarecarece pot numai să genereze un val de sânge care să
inunde idei și sisteme,ci împotriva unui principiu: libertatea de
expresie, zona de aparent jemenfichism artistic & de presă
satirică. Ataci în însuși spiritul ei democrația & dai o flegmă
sulfuroasă ușurătății supradogmatice. Înapoi în obscurantism și
înapoi sub teroare religioasă! ți se spune. Și ți-o spun doi tineri
bărbați frumoși, cu ochii adânci, cu care ai flirta, poate, într-o
primăvară, pe străzile Parisului. Ți-o spun doi bărbați care-și
„uită” documentele de identitate la bordul mașinii pe care o
abandonează, numai ca să fie deconspirați și martirizați. În numele
unor principii care fac un desen care, pesemne, lor le e mai străin
decât un soare de la capătul celălalt al Universului. Ți-o spun în
numele unui zeu mai frumos și mai blând decât Hristos.
Iar acum va curge multă cerneală & se vor face tone de
caricaturi. E cercul vicios care va genera un vortex de reacții și
contrareacții. Europa încearcă să silabisească lecția Statelor
Unite. Totul până când se va atinge masa critică a celor care vor
accepta necesitatea unui război – văzut & generalizat – împotriva
Orientului. Europa Occidentală e mult mai sensibilă la Idee & se
solidarizează mai ușor în jurul imponderabilelor & volatilităților.
(Ah, cât de greu mi-e să cred că nu au existat informații asupra
unui astfel de atac copilăresc și cât de greu mi-e să cred că nu
s-a permis!)
Psihopații lui Dutton nu sunt frații teroriști. Au nume
de lideri politici.
