Mircea Dumitru, noul ministru al educației, reflectând
asupra învățământului românesc, afirmă că școala ucide dorința de
cunoaștere a elevului și că sistemul poate fi asemănat cu cel
militar. 70% dintre elevii români se simt, la școală, singuri,
nefericiți și în stres continuu. Copilul stă la școală 35 de ore pe
săptămână, nu 20, ca în Finlanda. Imaginați-vă – ne cere ministrul
educației – că stați 7 ore pe zi într-un loc în care vă simțiți
singuri, neajutați, nefericiți și în stres – și sunteți
adulți!
L-aș ruga pe domnul ministru să se reîntoarcă în
România unde, 24 de ore, suntem singuri, neajutați,
nefericiți și în stres. Adulți și copii, deopotrivă.
Dincolo de butade, domnul ministru face, din perspectiva
mea, o greșeală clasică: de acolo, de sus, de unde este dumnealui,
nu mai vede pădurea de copaci. Fascinat, ca mulți dintre noi, de
utopii, crede în rapiditatea implementării unor astfel de formule
ideale (și irealizabile per se) în spațiul autohton,
conservator, deci rezistent la schimbare, dar, în aparență, repede
hipnotizat de forme. Fără fond. Ce vizează domnul ministru?
O școală ideală în care elevul să vină cu plăcere și de pe porțile
căreia să iasă cu zâmbetul pe buze și cu ochii umeziți de
perspectiva Cunoașterii. Frumos, nimic de spus, dar:
·(Să fim onești: niciunui copil de 7 ani (±
5) nu-i surâde ideea de a pleca de acasă într-un spațiu aseptic în
care, alături de alți copii, să învețe – orice formă ar avea
învățarea: cântec, poezie, ceva-ce-seamă-cu-jocul-dar-nu-e; pentru
că: se trezește atunci când NU vrea și face ceea ce NU vrea. Nici
adultului nu-i place să facă ceva ce trebuie.)
·Atunci când există cineva care îți spune
ce să faci se creează un raport de putere, esențial NEplăcut pentru
subordonat.
·Cunoașterea este un proces
individual, nu colectiv: ceea ce se întâmplă în cadrul
școlii, cu regulile și tiparele ei, cu oamenii ei imperfecți și
formele ei de evaluare, necesar discriminatorii, este începutul
formării unui om. Această formare nu se încheie odată cu
învățământul obligatoriu.
·Performanțele nu pot fi identice pentru o
masă de oameni. A stăpâni scrisul și cititul, precum și aritmetica
reprezintă un prim pas, bifat la finele învățământului
primar. Abilitățile complexe vin ulterior și se perfecționează
etapă după etapă.
·În școală nu înveți să fii creativ, ci
asimilezi ce au creat cei care ți-au premers.
·Școala nu este un loc de joacă, nu este un
circ, nu este un program de divertisment; foarte lax exprimat,
școala este jobul copilului, cu responsabilități și
recompense.
·Școala nu trebuie să fie expresie a
vreunui hedonism, ci trebuie să-și îndeplinească scopul: asimilarea
unor informații bazale, care să te dumirească (minimal) ce-i cu
lumea în care te-ai trezit.
·Școala reprezintă preambulul unei
existențe de adult (ceva mai lungă decât viața de școlar), în care
te vei întâlni (cu repercusiuni adevărate) cu: competitivitatea,
eșecul, deziluzia, perfecționarea și necesitatea
autoperfecționării.
·Școala nu este o bulă feerică în care se
aplică legile democrației și în care haita de lupi își fixează
ritmul de înaintare în funcție de cel bătrân și
bolnav.
Acum, că toată lumea s-a înfuriat, o să vă amintesc că,
acum câțiva ani (deja!), sistemul de învățământ nord-european – la
care aspiră domnul ministru – își declara falimentul. The
Telegraph cita un psiholog suedez, David Eberhard, tată a șase
copii, care afirma că sistemul scandinav, permisiv, relaxat și
non-traumatic, creează „generații de monștri”. Monștri suicidari,
care, dând nas în nas cu stringențele vieții reale,
clachează – la capătul unor ani în care au fost răsfățați, li s-a
cosmetizat realitatea și li s-au adaptat cerințele în funcție de
receptivitate – foarte pe scurt: ai poftă să lucrezi mai mult
săptămâna asta, vei lucra mai mult – nu ai chef, eu, profesorul
(părintele), sunt de vină, pentru că cer prea mult de la tine. În
paranteză fie spus, atunci când este elogiat sistemul de învățământ
occidental, este invocată învățarea centrată pe elev,
particularizată, realizată în funcție de capacitățile și
predispozițiile lui. Strategia este productivă atunci când ai în
față 10, poate 12 copii, pe care ajungi să-i cunoști bine, a căror
metodă de lucru îți este familiară, așa încât poți adapta metodele
și cerințele. Riscul care intervine în acest punct este acela că un
elev contemplativ și interiorizat poate să-i apară profesorului ca
fiind unul cu o capacitate intelectuală redusă și, în consecință, i
se va cere mai puțin.
A-ți duce la bun sfârșit, singur, sarcina înseamnă deja
că trebuie să treci la un nivel superior de dificultate: restul
este rutină.
Așadar, este corect și productiv pe termen lung să
menajezi elevul, din teama – generalizată – de a nu-l scoate din
zona lui de confort, sau va trebui ca el să fie smuls de pe orbita
aceea inerțială și stimulat? Câte performanțe ați atins, fiecare
dintre voi, dacă nu ați fi fost stimulați pe măsura cerințelor?
Câți ați muncit și câți v-ați depășit limitele pentru abstracțiuni?
Mutatis mutandis, e ca și cum ai înceta să păcătuiești
numai pentru promisiunea Raiului. Coerciția, sub orice formă
ar fi și oricât de aspru ar suna, este stimulativă. Nu, nu mă refer
la pedeapsa corporală, la înfierare publică, la etichete injuste:
în școala românească, această coerciție ia forma notelor – îți
îndeplinești sarcina, ești recompensat. Evaluarea va crea,
inevitabil, o ierarhie, dar ea nu este imuabilă. Pozițiile ei sunt
interșanjabile. Unui copil echilibrat, competiția ar trebui să-i
activeze dorința de a fi mai bun. Dacă am putea lua în considerare
o competiție cu sine însuși, prin păstrarea confidențialității
asupra notelor, ar fi minunat, astfel încât o evaluare negativă să
nu stârnească (și) sentimentul expunerii publice.
Pe de altă parte, a-i spune „nu” unui copil nu este
același lucru cu a-l lovi, nici cu a-l traumatiza. Sau a-i spune
„AȘA se face, nu altfel”. Sau „NU sunt de acord cu afirmația ta,
pentru că...”. Nici profesorul, nici părintele nu trebuie să fie
prietenul/tovarășul de joacă al copilului. Autoritatea nu este prin
ea însăși traumatică, ci e o manieră prin care copilului i se
fixează limitele traiului în societate, acolo unde
libertatea ta se încheie unde începe libertatea mea.
Școala este spațiul unui contract: sistemul oferă cele necesare
viitorului adult – informație bazală, posibilitatea de a-și
descoperi vocația, dar nu este un loc de joacă și nu este o grădină
a edenului; și nici nu este doar locul în care părintele își știe
copilul în relativă siguranță în timpul în care el este ocupat cu
slujba.
Școala românească este într-un decalaj semnificativ față
de alte sisteme educaționale din alte motive, nu din pricina
disciplinei cazone (care nu există, o, nici pe departe!), nici din
pricina stresului în care trăiesc elevii, nici din pricina
programelor aglomerate, nici din cauza temelor pentru acasă.
Retardul vine din desființarea școlilor profesionale (un elev care
a obținut note sub cinci la evaluarea națională nu va izbuti să
promoveze examenul de bacalaureat, oricâte acrobații ar face
profesorul), din evaluarea care nu urmărește anumite criterii de
performanță, care nu este obiectivă și unitară (sistemic), din
demotivarea și slaba pregătire a profesorilor, din lipsa de
educație (& responsabilitate) a părinților – care confundă
indulgența cu performanța, nota zece cu atotcunoașterea –, din
școlile mizere și cenușii, prost dotate, în care 30 de elevi sunt
înghesuiți în săli minuscule și insalubre. O diplomă de bacalaureat
obținută în urma unei evaluări mai mult formale (ați remarcat că
subiectele de examen sunt, de la an la an, tot mai puțin dificile
și, cu toate astea, promovabilitatea este tot mai scăzută?) nu-ți
oferă un pașaport pentru fericirea eternă sau pentru reușita
socială. Dar nici absența ei nu trebuie să fie considerată o literă
stacojie pe obrazul tânărului aceluia. Cheia ar fi ca elevul să nu
fie păstrat în sistem dacă el nu-și dorește asta, dar ca, la
absolvirea a zece clase (cele obligatorii), copilul să fie capabil
să se autosusțină și să nu fie o povară pentru ceilalți. Să nu fie
un parazit care să se adâncească în autosuficiență și dependență
financiară față de stat.
Și poate c-ar trebui să încetăm a-l mai vedea pe
profesor ca pe o figură sacerdotală. E un om care are o slujbă. El
are virtuți cabotine sau nu, este un bun regizor sau unul
deficitar, este carismatic sau nu, e tânăr și frumos sau nu, este
un minunat orator sau nu, este sociabil și empatic sau nu.
Inteligența emoțională, din care derivă toate acestea, nu este
cuantificată atunci când obții postul. Dar un profesor-circar,
tânăr, frumos, carismatic s-ar putea să nu aibă performanțe –
altele decât acelea de a fi agreat de elevi. A-l lăsa pe elev să
stea desculț în clasă nu este un wild card pentru un
învățământ de calitate, deși se prea poate ca școlarul să se simtă
comfy. Pentru performanță este nevoie de criterii clare de
evaluare, la intrarea și la ieșirea din sistem, de finanțarea
adecvată a sistemului, de dizolvarea culturii plagiatului și a
indulgenței, de educarea simțului moral, de eliminarea nepotismului
și a lanțului slăbiciunilor care creează elevi și profesori
„intangibili”. Nimic din toate acestea nu poate fi schimbat peste
noapte. S-a început, timid, prin supravegherea video a examenelor,
dar, dacă vom continua să scădem nivelul de dificultate a
subiectelor, va fi suficient să facem câteva fotografii de grup
elevi-profesori supraveghetori, fiecare prefăcându-se că are o
misiune copleșitoare. Formele fără fond, însă, nu vor face decât să
întârzie procesul de însănătoșire a învățământului.
Exerciții de imaginație:
1. O școală dintr-un sat aflat la câteva zeci de
kilometri de un mare oraș, școala primește, printr-un proiect
european, aparatură de ultimă generație, proiectoare, computere
etc. – școala nu este racordată la rețeaua de electricitate.
Soluția este simplă: nu punem căruța înaintea cailor.
2. Un profesor îmbuibat de „metode moderne” încearcă să
le aplice în procesul didactic cotidian. De pildă, activitate pe
grupe. Împarte 30 de elevi în grupe de câte 5 elevi. Obține 6
grupe, șase nuclee de studiu, fiecare cu nevoi diferite. Spațiul în
care își desfășoară activitatea este atât de redus, încât sala de
clasă se transformă într-un labirint. Pentru a ajunge de la grupa 1
la grupa 6, trebuie să se miște cu atenție, în zig-zag, până
amețește. În grupul de 5, un elev lucrează, ceilalți patru așteaptă
ca primul să ducă sarcina la bun sfârșit. De câte ori va mai aplica
profesorul „metoda modernă”, la capătul căreia numai 5 elevi din 30
au lucrat? „Ce-ați făcut azi la școală? – Ne-am jucat.” Soluția:
adaptarea metodelor la grupul țintă. În cazul unui număr atât de
mare de elevi, strategia cea mai la îndemână este - of! -
prelegerea.
3. Un profesor consideră că a nu ridica vocea în fața
clasei este o formă de respect față de sine și față de cei pe care
îi are în față. În fața lui sunt 30 de elevi, cu nevoi diferite, cu
pasiuni diferite, cu posibilități diferite de înțelegere. Oricât de
pasionat, oricât de meticulos, oricât de empatic ar fi profesorul,
cel puțin 10 dintre elevii săi se vor gândi aiurea sau vor face cu
totul altceva decât materia expusă. Soluția: reducerea numărului de
elevi dintr-o clasă. Eficacitatea crește atunci când profesorul
lucrează cu 15-18 elevi.
4. La capătul clasei a opta, în general, copilul știe ce
învață cu plăcere, implicit mai ușor: discipline umaniste sau
discipline exacte. De ce să fie silit să interpreteze texte
literare, când, dacă ar avea de ales, ar prefera să rezolve
probleme de fizică și să facă experimente? A-l sili să învețe ceva
ce nu vrea – prin datele obiective ale elevului – este echivalent
cu a-i face o transfuzie de sânge dintr-o grupă greșită. Soluția:
opțiunea reală pentru un domeniu de studiu.
5. Un copil care nu obține o evaluare satisfăcătoare la
finalul anului școlar rămâne repetentși nu este „trecut” că,
de!, nu-ți mai vine în toamnă la școală. Soluția: evaluare
reală, sancționare reală a părinților
iresponsabili.
6. Profesorul este conștient că trebuie să ceară mai
mult de la elevii săi. Trebuie să-i stimuleze în direcția
performanței: efort constant, susținut înseamnă rezultate mai bune.
Nu cumva va fi considerată seriozitatea lui severitate? Un profesor
sever este iubit sau respectat? Un profesor aspru este o figură de
autoritate sau un catalizator al revoltei? „Nu vreau” se
intersectează întotdeauna cu „nu pot”? Soluția: restabilirea
autorității și competenței profesorului.
7. Profesorul urmează cursuri care au misiunea de a-i
îmbunătăți metodele. Cursurile sunt formale, bazate pe aceeași
strategie bine învățată încă de pe băncile școlii: copy-paste, cult
al diplomelor și al certificatelor de competență. Eficacitate zero.
Soluția: evaluare reală a profesorului. A tuturor
profesorilor. De la începutul carierei până la sfârșitul
ei.
8. Un profesor are ore, în medie, la șase-șapte clase.
Să spunem că are clasa a V-a, a VII-a, a IX-a, a XI-a, a XII-a.
Oricât de versatil ar fi, el nu poate să obțină performanțe egale
la toate aceste niveluri de învățământ. Soluția: perfecționare
pentru un anumit nivel (primii doi ani ai ciclului primar
etc.). Continuitatea (patru ani la aceeași clasă) înseamnă rutină
și familiarizare excesivă. Plictiseală. Simpatii și atașamente
neproductive. Și unde mai pui că, lucrând exclusiv pe astfel de
segmente reduse, ești silit să-ți faci treaba bine – ca profesor –,
fiindcă munca ta va fi continuată de un alt coleg, cu o evaluare
aproape imediată a rezultatelor tale.
