...De parcă nimic(!) din ce trăiesc nu mai e important... Și nu mai e nimic important dintre cele care mă rodeau pe dinăuntru și pe dinafară acum nu mai mult de un an (am închis blogul când prea mi-era silă de lumea în care trăiam, sau în care fusesem silită să trăiesc; a fost o măsură de igienă, de profilaxie, la capătul câtorva ani de similipsihoză, de motoare gripate, de aiurare). Acum, o fericire aproape surdă și oarbă, cum trebuie să fie fericirea (de fapt, o oboseală maximalizată, bună, umflată, pentru că există un impuls pe care nu-l pot frâna: nu te opri – și nu știu ce se poate întâmpla dacă mă opresc).
Au fost zile frumoase (ah, de câte ori îmi spun că ar trebui să scriu în fiecare zi, că fiecare moment ar trebui reținut aici - sau altundeva!), cu drumuri multe și aerate, ca prin baie de spumă: pentru că ...