...De parcă nimic(!) din ce trăiesc nu mai e
important... Și nu mai e nimic important dintre cele care mă rodeau
pe dinăuntru și pe dinafară acum nu mai mult de un an (am închis
blogul când prea mi-era silă de lumea în care trăiam, sau în care
fusesem silită să trăiesc; a fost o măsură de igienă, de
profilaxie, la capătul câtorva ani de similipsihoză, de motoare
gripate, de aiurare). Acum, o fericire aproape surdă și oarbă, cum
trebuie să fie fericirea (de fapt, o oboseală maximalizată, bună,
umflată, pentru că există un impuls pe care nu-l pot frâna: nu te
opri – și nu știu ce se poate întâmpla dacă mă
opresc).
Au fost zile frumoase (ah, de câte ori îmi spun că ar
trebui să scriu în fiecare zi, că fiecare moment ar trebui reținut
aici - sau altundeva!), cu drumuri multe și aerate, ca prin baie de
spumă: pentru că nimic altceva nu-i mai frumos decât a lua spațiul
în stăpânire – iluzorie, dar omenească – și uite, în ultimele luni,
a fost cam așa: Țara Hategului, unul dintre cele mai frumoase
locuri de pe pământ, cu bisericile lui de piatră, cu Densușul și
Sarmisegetuza Regia și cu Ulpia Traiana, cu Sântămărie Orlea, cu
dinozaurii pitici care (îi auzi? țipetele lor ascuțite, le auzi?)
stau ascunși sub piatră, cu zimbrii din rezervație, cu mirosul lor
greu, de pământ, cu limbile ca niște țăruși vineții, gata sa te
înșface, apoi Dunărea, la Cazane, cu figura kitsch a lui Decebal și
cu Tabula Traiana (de ce oare replica noastră contemporană arată
atât de derizorie?), cu Serbia parcă mai bogată, mai frumoasă, mai
geometrică – sentimentul românesc al luării în răspăr și al
autodenigrării! –, întrezărită pe malul celălalt, și Cerna, neagră,
cum altfel?, și cascada Bigăr, frumoasă ca o femeie trezită
dimineața din somn, puțin răvășită, dar cu ochii limpezi, și satul
de mori (stai! ăsta ne-a rămas de văzut într-o altă zi, cândva), și
Herculanele – unde ne-am trezit ca-ntr-un alt timp & altă poveste,
cândva pe la sfârșitul veacului al XIX-lea, și ne era aproape teamă
să respirăm, sau să facem un zgomot care să pulverizeze energiile
acelea dense –, și canionul de la Mihăileni, unde era cât pe ce să
dăm nas în nas cu mistrețul, de ne-au trecut toate sudorile – alt
timp și acolo, un timp în care nu sunt nici oameni, nici motoare –,
și Biertanul (văzut odată, în alt timp – ce torsiune a minții, ce
sminteală atunci!), acum în plin soare, o cetate de aur, unde ne-am
văzut inexpugnabili, și drumul printr-o pădure înmiresmată, prin
care am trecut cu 30 la oră, numai să mai putem trage în plămâni
mirosuri (de soc? de pământ reavăn?), și altarul de la Șinca Veche
(ce lumină acolo!), și Râșnovul, și Prejmerul (ce căsuțe de
hobbiți!), și peștera Valea Cetății (și spânzuratul acela despre
care ne-a spus într-o doară ghidul, și nașterea ei, pe la începutul
anilor 50, dintr-o explozie hidraulică, pentru că apa unui pârâiaș
s-a adunat în mii, sute de mii de ani, într-o cavitate
subterană...), și Vârful Scara, și vântul, și oboseala care mi-au
ars buzele, și lacul Avrig – și, altădată, lacul Bucura (ce loc
binecuvântat!), și cabana Bărcaciu (ce nesuferit de cabanier!), și
Transfăgărășanul (6520 de tone de dinamită și patru ani), și
cascada Capra, și cetatea Poenari (ah, ce chin!), și Vidraru, și
drumul acela splendid (oare cum de nu s-a supărat Floki,
Floki-Fiat-ul – îl cheamă așa pentru că-i năzuros și
fundamentalist! – de drumul acela nebun de la Călimănești-Căciulata
până-n Curtea de Argeș prin burți de munte, drum pietruit, ca
pentru măgari și căruțe, pe unde exultam de fiecare dată când
dădeam, rar, de câte-o mașină: Uite, deci se poate, sunt și alte
mașini pe aici, uite, uite!, drum care se poate vedea și pe
hartă – dar, vai, cât de mincinoase sunt hărțile românești! – prin
Șuici și Valea Danului), și calcarele eocene de la Turnu Roșu (da,
ne-am umplut buzunarele cu fosile de 56 de milioane de ani, dar de
atunci tot merg și merg ca pe fundul unei mări străvechi), și
mănăstirea de la Turnu Roșu, pe care s-a supărat Bogdan pentru că
au schilodit muntele ca să fie mai aproape de Dumnezeu, și
Slimnicul, transformat într-o casă de păpuși de un custode prea
familiar-zelos, cu straturi de ceapă și viță-de-vie, și vulcanii
noroioși de la Hașag, cu bolboroseală amuțită sub ciment &
excavator, și adevărații vulcani, îmbufnați, de la Pâclele Mici &
Mari, cu biserica rupestră & chiliile de la Aluniș (ce liniște, ce
alt-timp!), către care aproape că am rupt Fiat-ul, Fiat-ul nostru
care face și drege și ne duce peste tot, bun și conștiincios ca un
elev de școală primară, și marea așa cum se vede de la Corbu și așa
cum se vede din Vama Veche și așa cum se vede de la Balcic (ce
geografie livrescă aveam în minte, și cum nu mi-am revenit decât
atunci când am văzut cele-mai-mari-meduze-albe-și-vii – spun
vii, pentru că am avut cândva o experiență lacrimală cu o
meduză moartă, pe care mamașitata au hotărât să mi-o arunce
– cred că eram la Eforie Nord – pentru că prea mirosea – și crabi
mulți-mulți) și așa cum se vede de la capul Caliacra și așa cum se
vede din Nessebar.
Un timp ca un drog. În care nu mai există nici
literatură, nici intelectualizare, nici beton de orașe. Doar
simțuri. Mușchii contractați, ochii nemaisăturându-se.
Există, așadar, un timp al interjecțiilor și al punctelor de suspensie. Dar e un timp bun.
Există, așadar, un timp al interjecțiilor și al punctelor de suspensie. Dar e un timp bun.
