Am în minte cele câteva rânduri pe care urmează să le
înșir de aproape un an. Mărturisesc că ele sunt produsul unei
ruminații care adeseori m-a secătuit și care – de și mai multe ori
– a turnat înăuntrul meu aluviuni care m-au redus la
tăcere.
Nu am crezut niciodată în pecetluirea valorii prin
premii literare. Slavă Domnului, asta – cred –, atunci când am fost
gratulată, m-a ținut departe de autosuficiență. De cele mai multe
ori, am privit cu detașare consangvinitatea premianților și a
juriilor care-i desemnau – firească până la un punct: trebuie,
doar, ca jurații să intre în rezonanță cu scrisul celui căruia-i
oferă lauda & prestigiul, laurii & scandalul conex.
De curând, la Botoșani, în cadrul Zilelor „Mihai
Eminescu”, un juriu alcătuit din Nicolae Manolescu, președinte(?),
Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelecan, Mircea A.
Diaconu și Ioan Holban – membri – decide acordarea Premiului
Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia (este al 24-lea
an în care se decernează) lui Gabriel Chifu. Printre nominalizați
se află Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu, Marta Petreu, Aurel
Pantea, Ioan Moldovan, Lucian Vasiliu. Pentru cineva care este
neavizat, seria de nume nu-l aruncă în prim-plan decât pe – să
zicem – Mircea Cărtărescu. Pentru cei care știu cât de cât cum
funcționează mașinăria literară, ecuația se simplifică, iar
anomalia își scoate, ritos, la iveală diformitățile: Președintele
Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu, îl premiază pe
Vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din România. Pe scurt, chiar
în condițiile unei obiectivități absolute, din rațiuni deontologice
– de incompatibilitate –, cele două nume nu ar fi trebuit să
se afle de o parte și de alta a baricadei. Recuzarea lui Nicolae
Manolescu ar fi fost singurul gest de acceptat.
Implozia acestui premiu i-a prins la mijloc – victime
prostești și, nu știu de ce, tare mi se pare că nu prea au avut
habar ce se întâmplă la și de la „centru” decât când a fost prea
târziu – pe cei șase membri ai juriului (trei dintre ei mi-au fost
membri în comisia de doctorat, iar pentru Al. Cistelecan – și am
spus-o în câteva rânduri – am sentimentele cele mai alese). Și lor,
membrilor juriului, e umila mea părere, domnul Manolescu le este
dator cu scuze.
Dincolo de calitatea umanăindiscutabilă a lui
Gabriel Chifu – pentru care am deplină considerație –, trebuie să
spun că m-a uimit și m-a indignat seria de premii și de confirmări
al căror destinatar, în ultimul an literar, a fost dumnealui.
Marele Premiu al FestLit (Cluj, 2014) i-a revenit, de asemenea, lui
Gabriel Chifu. Festivalul a fost organizat de Filiala Cluj a USR.
Din juriu au făcut parte tot șapte membri din teritoriu:
Dan Cristea, Răzvan Voncu (Bucureşti), Irina Petraş
(Cluj), Mircea A. Diaconu (Iaşi), Mircea Mihăieş (Timişoara),
Gabriel Coşoveanu (Craiova), Nicolae Leahu
(Chişinău). Nominalizați, următorii:
Ion Mărgineanu, Andrei Bodiu, Dumitru Brăneanu,
Luminiţa Dascălu, Eugen Suciu, Gabriela Adameşteanu, Dinu
Grigorescu, Roxana Rîbu, Mircea Anghelescu, George Şovu, Margareta
Curtescu, Ştefan Borbély, Marian Dopcea, Gabriel Chifu, Ioan
Holban, Mircea Bârsilă, Titi Damian, O. Nimigean, Viorel Mureşan,
Adriana Babeţi. Se întâmplă, pe scurt, ca Vicepreședintele USR să
primească aprecierea juriului.
Se cuvine, aici, o paranteză. Propunerea
Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor a fost O. Nimigean. Imediat
după anunțarea titlurilor și scriitorilor „petenți”, O. Nimigean
anunță că refuză nominalizarea. Gestul îmi apare ca justificat
omenește; nu dau curs, totuși, deciziei lui de a fi eliminat
de pe lista celor luați în calcul pentru premiul festivalului de la
Cluj, gândindu-mă că, atâta vreme cât un autor publică un volum și
îl aruncă în spațiul public, orice juriu de pe pământ are dreptul
să-l nominalizeze sau să-i acorde un premiu – pe care, firește,
abia la capătul drumului, fățiș, scriitorul îl poate refuza. Știam,
desigur, că premiul nu-i va reveni lui Nimigean; am apreciat însă
că dizidența lui și intransigența mea vor fi, într-un chip pal, un
oarecare semnal de alarmă. Pierdut printre artificii și
panegirice.
În ultimele zile, s-au semnat apeluri & scrisori
deschise. Pus la colț, Nicolae Manolescu nu a avut mai nimic de
replicat celor 33 de scriitori care au semnat cea mai importantă
luare de poziție față de actul aproape indecent care s-a petrecut
la Botoșani. Suntem acuzați de „lipsă de colegialitate”: nu,
domnule Manolescu, aceasta nu este lipsă de colegialitate, ci un
apel la obiectivitate, în virtutea unui spirit critic care, sunt
convinsă, nu se poate să vă fi părăsit. Suntem acuzați că am fi
inițiatorii unui „protest neavenit și necolegial”: nu, domnule
Manolescu, protestul nu se îndreaptă împotriva colegului Gabriel
Chifu, ci împotriva unui sistem de gratulări și recompense împins
până la limita ridicolului. Coteria, gașca și prieteșugul par să fi
devenit adevăratele valori literare de astăzi – și dacă se întâmplă
astfel, dumneavoastră sunteți unul dintre actorii principali ai
acestei scenete grotești. Spuneți că este pentru prima dată când
niște poeți se solidarizează împotriva unui confrate: nu, domnule
Manolescu, solidarizarea s-a făcut împotriva unei atitudini
indigeste față de ierarhie, față de valoare, față de literatură,
față de prestigiul consolidat al unui premiu care căpătase
sensul pe care trebuie să-l aibă un premiu zis
național– și care, acum, a devenit premiu de confrerie. Vă
declarați, domnule Manolescu, „scandalizat” de reacțiile
scriitorilor. De fapt, singurul motiv pentru care ar trebui să fiți
scandalizat ar fi acela că v-ați transformat – sau că vremurile
v-au transformat – într-un samsar de însemne
valorice.
Și poate că tocmai funcția pe care o aveți în
fruntea Uniunii Scriitorilor din România ar trebui să vă silească
să vă reconsiderați poziția. Oricât de pueril și de idealist ar
putea să pară, continuați să fiți imaginea unei asociații de
scriitori; este o asociație care, în ultimii ani, a parcurs toate
itinerariile posibile ale decredibilizării: membri grafomani și
nuli din punct de vedere artistic, inflație a mediocrităților
vânătoare de beneficii pecuniare, publicații care au un număr de
cititori mai mic decât numărul membrilor redacției, festivaluri
care sunt strictamente prilej de convivialitate, structuri
teritoriale care nu sunt decât mari colonii de căpușe, un sistem în
care, aparent, admiterea se face numai în funcție de susținerea „la
București”, prin onor prezidentul de filială, a candidatului. Să vă
reamintesc, oare, cât se stipulează că ar costa o cronică pozitivă
într-o revistă a USR-ului? Aceea care îți asigură primirea în
Uniune? Sau să vă spun de „atenția” pe care o primește fie
președintele, fie vreun influent, la date cuvenite – mai
ales spre primăvară, odată cu depunerea dosarului de admitere în
Uniune?
Iată, domnule Manolescu, nu coalizarea a 33 de
scriitori ar trebui să vă scandalizeze, ci tot ce șade dincolo – nu
în subteranele – acestei reacții.
Sunt membră a USR din 2010. În 2013, întâmplarea
& un fel de entuziasm crescut sub clopot de sticlă au făcut să
devin președinte al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din
România. Se prea poate ca toată energia pe care am irosit-o atunci
să fi fost catalizată de simpatia mea pentru Ioan Radu Văcărescu și
pentru scriitorii pe care-i aveam în preajmă, unii – membri ai
Uniunii (precum Andrei Terian), alții - vocali împotriva (corupției
și osificării) ei (ca Radu Vancu).
Îmi arăt astăzi, la capătul a mai mult de un an,
dezgustul și siderarea. Eșecul. Sunt prea tânără pentru
rinocerizare, iar fibra belicoasă, ca și cea oportunistă sunt
străine de mine.
Sunt convinsă că, foarte curând, Comitetul
filialei va propune Adunării Generale revocarea din funcția de
președinte și excluderea mea din Uniune. Sunt, firește, un corp
străin în această organizație care nu-mi reflectă
principiile.
