Născut în 1983 la Târgoviște, Andrei Crăciun a studiat la București, Madrid și Tel Aviv administraţie publică, istoria ideilor şi mentalităţilor, cultură şi civilizaţie ebraică. Din 2019 este doctorand la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, cu o teză despre biografia politică a lui Panait Istrati.

Poet, prozator, eseist, dramaturg și gazetar, Andrei Crăciun ne cucerește cu cărțile sale chiar de la titlurile seducătoare ale acestora, prin intermediul cărora ne invită să visăm, să explorăm, să ne cufundăm în poveste, câteva exemple fiind: Viața de apoi a poetului, Şi fericirea era obligatorie, Prietenul visătorilor și al învinșilor.

Pe lângă romane, publicistică, povestiri și versuri, a publicat și două biografii romanțate: Cioran. Ultimul om liber și Povestea lui Ion Creangă.

Autor tradus în italiană, spaniolă, portugheză şi neerlandeză în cadrul proiectului european CELA (Connecting Emerging Literary Artists), a fost premiat în repetate rânduri pentru activitatea sa publicistică, fiind, printre altele, cel mai bun debutant, cel mai bun tânăr jurnalist de cultură, cel mai bun editorialist și cel mai bun reporter din România.

Andrei Crăciun este și co-fondator al site-ului Recorder.

LIBRIS: Într-o țară în care presa de calitate nu are anvergură și în care oamenii citesc puține cărți, dumneavoastră ați ales să fiți jurnalist si scriitor și, poate surprinzător, din asta vă întrețineți. Se poate trăi din scris în România, dar nu neapărat din literatură? Să trăiești din scris înseamnă să te mulțumești cu puțin, să duci o viață modestă?

ANDREI CRĂCIUN: Sunt chiar mai excentric de atât. Am trăit aproape patruzeci de ani în România și n-am fost nicio zi bugetar, n-am dat niciodată șpagă și nici n-am luat. Și, da, trăiesc din ce scriu. De aproape douăzeci de ani. Da, se poate. E adevărat și că: n-am copii în întreținere și n-am nicio proprietate, în afara unei biciclete luate la mâna a doua de la un actor din Rahova. Dar, între timp, am văzut și tot pământul. De mai multe ori.

LIBRIS: Sunteți prezent în presa scrisă din 2005 și ați fost recompensat cu premii prestigioase de-a lungul anilor pentru activitatea dumneavoastră. Când ați simțit că realitatea nu a fost de ajuns și ați făcut pasul spre ficțiune? Se încurcă între ele rigorile jurnalistului cu libertatea creatorului?

ANDREI CRĂCIUN: Mereu mi-a plăcut să spun povești. E simplu pentru mine: unele sunt adevărate (cele din jurnalism), la alte am lucrat și cu imaginația (ficțiunea). Nu încurc niciodată aceste borcane. Una e una, așa cum alta este – desigur – alta. Sunt foarte recunoscător jurnalismului fiindcă m-a făcut să deschid ochii către lume, m-a învățat să fiu curios și să caut să înțeleg totul pe de o parte și pe de altă parte. Cred că literatura e mai bună pentru că am fost și încă sunt și voi fi și mâine ziarist.

LIBRIS: După ce presa scrisă a migrat mult în digital, după revoluția new media, după bloguri și rețele de socializare, este jurnalismul o profesie pe moarte? Ce credeți că s-a pierdut și ce s-a câștigat în istoria presei așa cum ați trăit-o în aceste decenii?

ANDREI CRĂCIUN: Nu cred că jurnalismul va muri. Întotdeauna vor fi oameni care vor aprecia faptul că a existat cineva care s-a străduit pentru ca ei să afle adevărul. Am văzut eu în filmul de cinema State of play. Desigur, nu va mai fi niciodată epoca aceea romantică, nu vor mai fi niciodată redacții cu sute de oameni, dar ce mai e ca acum douăzeci sau patruzeci de ani?

LIBRIS: Vă considerati un temperament melancolic. În același timp, sunteți un foarte bun reporter, jurnalist și citiți ziare încă din copilărie (pe care nu le-ați pus niciodată mai prejos de cărți). E o tensiune între această apropiere de lume, inerentă activității jurnalistice și refuzul lumii, distanța față de oameni care vă oferă confortul pentru scris?

ANDREI CRĂCIUN: Sunt melancolic, dar sunt și coleric. Ajută și una, și alta. Nu sunt un mare iubitor de oameni, e adevărat. În schimb, sunt un mare iubitor al vieții. Cele două nu se exclud, ba chiar dimpotrivă. Și, oricum, îmi plac paradoxurile.

LIBRIS: Care e relația dumneavoastră cu singurătatea? Devine vreodată apăsătoare, e confortabilă mereu?

ANDREI CRĂCIUN: Îmi place singurătatea. Sunt un om prin excelență solitar. Nu cred că sunt zece oameni pe lume de care să mi se facă, așa cum se spune, dor. Dintre cei vii, mă refer. Altfel, desigur, îmi e dor de mulți oameni care nu mai trăiesc, în special scriitori. Unii au ajuns statui. Nu știu dacă am mai spus: iubesc și literatura, care e tot viață.

LIBRIS: Aveți ritualuri legate de scris, fie că e vorba de presă sau literatură? Unii scriitori se așază pe timpul zilei la o terasă și stau, ascultă sau notează conversațiile celor din jur. Ce luați, cât luați din viața celorlalți și aduceți în spațiul cărților?

ANDREI CRĂCIUN: În prima parte a zilei, scriu literatură. În a doua parte a zilei, ce are legătură cu jurnalismul.

LIBRIS: De ce îl priviți pe Cioran, în biografia romanțată pe care ați publicat-o în colecția Editurii Polirom, drept ultimul om liber?

ANDREI CRĂCIUN: Inițial, titlul a fost Cioran. Ultimul om, dar m-a avertizat o poetă româncă tocmai din Tunisia că există în Africa de Nord o carte cu același titlu și am adăugat și liber. Pentru că eram în plină pandemie, cum, de altfel, fiind români, am și rămas.

LIBRIS: Ați alcătuit colecții din publicistica dumneavoastră în seria Baricadele, pe care doriți să o continuați. Le vedeți ca niște jurnale publice? E mai mult acolo decât niște eforturi de arhivare ale unor timpuri?

ANDREI CRĂCIUN: Seria Baricadele e cel mai important lucru pe care l-am făcut până acum în gazetărie. Nu voi renunța la ea niciodată. Mie la meseria de ziarist îmi place faptul că se întâmplă în fiecare zi. Eu nu știu cum e să nu scrii în fiecare zi. Asta m-a antrenat destul de bine pentru scris, cel puțin pentru viteză. Dacă s-ar da un Nobel pentru scris-viteză, cred că l-aș lua fluierând.

LIBRIS: Ați scris poemele-roman Aleea Zorilor, respectiv Și fericirea era obligatorie. Cât de greu e să scrieți povești într-o singură frază?

ANDREI CRĂCIUN: Nu e așa de greu, dacă înveți să lucrezi cu adversativele – dar, însă, ci. Ele, așa cum știm de la un clasic francez, dau viață frazei. Iar o poveste spusă într-o singură frază trebuie să aibă multă viață în dânsa. Mi-a plăcut să fac asemenea exerciții și cred că am reușit să am ce caut eu cel mai mult într-un text: un ritm bun.

LIBRIS: Vă considerați un relativist, un om căruia nu-i plac rețetele și nici fanaticii. Aveți lucruri la care totuși, nu ați renunța, care rămân valoroase în orice circumstanțe? Ați schimbat ierarhii în preferințe de lectură. Sunt autori care v-au dezamăgit sau v-au surprins, pe care i-ați văzut într-o altă lumină pe măsură ce au trecut anii?

ANDREI CRĂCIUN: Mă consider o vulpe, în înțelesul dat de vechiul grec Arhiloh, care ne învăța că vulpea știe multe, dar ariciul știe ceva important. Eu cred în cazurile particulare, cred în hazard și în absurd, în întâmplare, nu într-un principiu care ordonează totul. Sunt o vulpe cât se poate de clasică. De aceea, nici nu îmi e străină toleranța și iubesc multiculturalismul, diversitatea, de aceea sunt și un mare călător, fiindcă asta sunt. Cred că toți au dreptate și toți greșesc în același timp sau pe rând.

LIBRIS: „Toate cărțile mele sunt cărți de poezie, la fel cum sunt și toate articolele mele. Consider că poezia este cel mai important lucru pe care îl avem și mă străduiesc să nu îl pierd“ – declarați într-un interviu în Suplimentul de cultură. Care credeți că este legătura dintre poezie și viața amoroasă a poetului Alexandru, personajul din cel mai recent roman, Viața de apoi a poetului?

ANDREI CRĂCIUN: Poezia e peste tot și e în toate. Trebuie doar să ne deschidem ochii și inima, cum ar spune, probabil, și Coelho. Serios, chiar e peste tot poezia. Eu o văd și o aud pretutindeni.

LIBRIS: Ce prozatori români sau străini ați citit cu plăcere în ultimul an? Cum vă alegeți lecturile pe care le parcurgeți?

ANDREI CRĂCIUN: Am lacune mari la autori români contemporani. Dar l-am descoperit cu plăcere pe regretatul poet Diniș. În rest, sunt într-o fază cehoviană din care nu mă grăbesc să ies. Citesc și recitesc Cehov de dimineață până seară, cu pauze însemnate, totuși, în care îmi pregătesc lucrarea de doctorat în științe politice și în care deprind tainele limbii mandarine – chineza, cum îi spunem noi, românii. De ce chineză? Îmi pare bine că m-am întrebat. Mi-ar fi prins bine să fi știut ceva mandarină acum treisprezece ani, când am ajuns în China. Dar poate o să mai ajung și o să îmi prindă bine.

LIBRIS: Virgil Mazilescu avea ca titlu al unui volum de poeme „Va fi liniște. Va fi seară”. Când este liniște în viața unui poet? Când este liniște în viața lui Andrei Crăciun?

ANDREI CRĂCIUN: Mazilescu a fost un poet minunat și încă mai este, chiar dacă a avut acel sfârșit tragic. Pentru mine se face liniște atunci când ajung în sfârșit acasă. Acasă e în orice port de la Mediterană. La fel de adevărat e că în oricare alt loc mă simt străin și, mai devreme sau mai târziu, plec. Altfel, eu nu sunt unul dintre acei adoranți (ca să spun ca Nenea Iancu) ai liniștii. Prefer gălăgia. Muzica!

Interviu realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea