scârțâie podeaua pârâie
timpul troznește secunda
sub pași tiptil a plecat peste umbra
plecată (și ea) înainte crescută
din trupul firav al tinerei fete
ce-și agață literă după literă
viața-n jurnalul vremii
soarele chinuie chiorâș
o rază cu care – asemenea mie –
vrea să vadă
peste umărul ei semnificația
prezentului îmbrăcat în vorbe
ca-n niște scutece
împiedicat de norii perdelelor
trase de pavăza trupului
(meu) ajuns acolo
prin deschiderea cărții
scârțâie tăcerea rămasă
cu gura căscată k un tablou
al cărui ramă mă chinui eu
acum s-o bat în vorbe
privirile se scurg fluviu
spre delta albastră a cernelii
ce izvorăște din mâna
delicat dansată
a tinerei fete
ce azi își mai trăiește în mine
încă un pic din viața
pe care n-a mai apucat
s-o trăiască
a cărei inimă
încă bate..