Problema, firește, este că există interese care ar fi lezate de a nu mai putea cheltui discreționar bugete. Un exemplu dureros în continuare: revistele de patrimoniu ale Uniunii Scriitorilor beneficiază anual de sume uriașe pentru care nu trebuie să dovedească nimic, în timp ce independenții se luptă pe proiecte și reușesc câteodată să obțină finanțarea AFCN. Când faci comparație între Centrul Național al Dansului și o monstruozitate ca Centrul Cultural Lumina, îți dai seama că banii pe cultură ajung de cele mai multe ori fix unde nu se merită.
Însă, pentru un viitor utopic sau cum ar fi el (cu sau fără viruși care ne țin în casă...), nu se va putea spune că nu s-a făcut măcar această strategie, nu a rămas doar năzuința informă a unor artiști de a li se face dreptate într-o țară în care societatea nu prea este și pentru ei...
În fine, prin dosarul acesta mi-am strecurat și eu coada, cu un text, „Anii precarității”, în care am încercat să fiu cât mai puțin sentimental posibil... Firește, am ocultat problemele existențiale cele mai grave care mi s-au declanșat în acest context. Mă încăpățânez și acum să nu-mi părăsesc abrupt vocația, deși sufăr de probleme pe viață și pe moarte care ar trebui să mă impulsioneze să mă reprofilez de urgență, însă mi-a devenit greu să-mi mai găsesc motivația, ceva s-a rupt în mine când mi-am ratat studenția...
Anii precarității
Anul 2010. Mă aflam în redacția revistei „Tomis” din
Constanța când s-a anunțat că nu vor mai veni bani de la Consiliul
Județean. Eram un puști de liceu, colaborator al revistei, care
dădea târcoale și spera să „fure meserie”, în speranța, atât de
naivă, că ar fi putut deveni redactor al revistei „Tomis” – iar
acesta ar fi fost locul de muncă ideal. Nu bănuiam atunci că voi
rămâne în șomaj și după terminarea facultății de Litere.
Nu sunt un poet blestemat, nu reprezint o generație pierdută, nu vreau să mă pun bine cu toate bisericuțele. E o capcană a crede că sunt imun față de compromisuri, doar încerc să-mi mențin coloana în formă. Mi-am plâns de milă pentru unele consecințe ale alegerilor mele, pe altele mi le-am asumat deja. Nu sunt pur și simplu o victimă a problemelor culturii române din 2010, precaritatea m-a făcut să capăt conștiință.
La sfârșitul anului 2015, primarul Constanței, Decebal Făgădău, anunța că va fi prinsă în buget finanțarea noii reviste „Tomis”, la care am pus umărul alături de Cristina Tamaș, redactorul-șef Mircea Țuglea și câțiva foști redactori. Am fost puși să facem Asociația revistei Tomis pentru a putea primi banii, am întâmpinat dificultăți la ANAF, iar doi ani mai târziu, în ședința în care urma confirmarea finală a finanțării, Consiliul Județean ne-a spus că ar fi trebuit să trecem direct în subordinea lor. Cu puțin timp înainte, regretatul Mircea Țuglea a fost găsit înecat în valurile mării… Însă nici cel care l-a înlocuit, Bogdan Papacostea, nu a reușit să persuadeze autoritățile locale. Întrebat de soarta revistei „Tomis” la o emisiune în direct, edilul a avut o reacție convulsivă…
2020. Mă aflu de o jumătate de an în București. De când stau în chirie, am câștigat mai mulți bani decât am strâns vreodată, din colaborări sporadice, plătite prost sau deloc, în anii de șomaj din Constanța, însă am pierdut timpul pentru reflecție, lectură, scris – nu știu când îl voi recupera. Încep să aflu pe propria piele ce înseamnă captivitatea tiparului muncă-odihnă, cu pauze dedicate mai curând divertismentului decât cunoașterii – așa moare o bună parte din literatură. Elena Vlădăreanu, „bani. muncă. timp liber” – o carte pe care aș fi vrut s-o scriu, căreia îi subscriu.
Derulez înapoi: 2017. Public „A Bibliography of Conceptual Writing”, ocazie cu care mă fac cunoscut printre mai mulți scriitori conceptuali din afară, leg câteva prietenii… Nu am dezvăluit la acea dată că m-am grăbit să fac demersul acesta în speranța că voi obține o bursă… pentru scriitori defavorizați. Luni după aceea, aveam să aflu că, la aproape un euro pe zi în buzunar, nu eram suficient de sărac lipit pământului. Nu mă ajuta nici faptul că nu eram prozator, nu eram un autor cu teme sociale și, colac peste pupăză, nu exclusesem din bibliografia mea o serie de autori, dintre cei mai vizibili din mișcarea conceptuală, care au fost acuzați de rasism. Pe atunci am pierdut speranța că e suficient să mă orientez către „export”.
Din 2010 încoace, m-am împrietenit cu Daniel Clinci, ultimul redactor rămas la „Tomis” alături de Dan Mihuț, mai târziu autorul unei cercetări faine, „Avangardă şi experiment. De la estetica negativă la cultura postmodernă”. De la el am împrumutat o ediție din engleză a cărții lui Peter Bürger, „Teoria avangardei”, care surprindea cum avangardele istorice au căutat să submineze autonomia estetică a artei față de viață. Așa am ajuns să citesc din teoria critică de stânga, din sociologia literaturii, din Bourdieu. În timp am realizat că eu pur și simplu caut explicații pentru situația precară în care mă aflu.
2014: încep să scriu articole controversabile pe Fabrica de Literatură, site care nici nu mai există în prezent. Cu o lună înainte de scandalul din jurul premiului Mihai Eminescu acordat lui Gabriel Chifu și de începutul așa-zisului grup de reformă a Uniunii Scriitorilor, anticipasem că va exista o scindare a câmpului literar din cauza problemelor instituționale, a resurselor la care vor avea tot mai puțin acces scriitorii nealiniați.
Am mai scris și despre cum Mihai Zamfir i-a redus pe suprarealiștii francezi, suficient de canonici în Hexagon încât să nu lipsească din cărțile după care învățam franceza, la niște „pigmei”, în timp ce Eugen Simion scria în prefața antologiei din scrierile avangardiștilor români, îngrijită de Ion Pop și publicată în colecția Academiei, că aceștia sunt „minori” față de Arghezi și cei trei B. din canon… Un fel de a spune că avangardele nu au produs valori sau că rămân o curiozitate regretabil de influentă.
Inițierea în literatură și în politica literară m-a făcut categoric să-mi pierd inocența, acea inocență cu care mă implicam în comunități de pe Internet centrate pe interese, cum ar fi muzica. Eram obișnuit cu mentalitatea că poți face orice în muzică, există oricând un public, fie și de nișă, pentru orice – chiar și pentru compozitori ca Iannis Xenakis, cel născut la Brăila și consacrat în Franța, dar cu o operă ca și „extraterestră” – și nu trebuie să-mi justific existența, nu trebuie să justific dacă mă raportez la avangarde.
Probabil și din pricina felului meu de autism, mi-au plăcut manifestările avangardelor, m-am identificat cu avangardele ca o paradoxală tradiție în mișcare, de aici obsesia mea. Instinctul meu a fost să mă apuc de literatură ca activitate social acceptabilă, dar acceptarea este un miraj și așa-zisul spațiu în siguranță al literaturii este mai mult un câmp de luptă. Unul foarte mocirlos, cel puțin în România.
De timpuriu, am conștientizat dublul meu dezavantaj: legitimitatea instituțională aparține aici unor oameni de autoritate, precum cei sus-numiți, care promovează sau admit prevalența conservatorismului național, naționalist, pentru care avangardiștii români au rămas străini și proverbialii tineri din ziua de azi sunt suspectați de memorie culturală inexistentă sau „greșită”. Pe cealaltă parte, legitimitatea simbolică și coolness-ul aparțin mai curând abordărilor neorealiste, biografiste, confesive, într-un circuit care favorizează lectura cu voce tare și neglijează raporturile cu pagina, altfel riști să fii taxat pentru „textualism”, cuvânt murdar de la fracturiști încoace. Ca excepții de la regula nescrisă, Simona Nastac curatoriază de câțiva ani lecturi de performance, iar manifestările lui Răzvan Țupa și ale Ancăi Bucur au ajuns și în alte contexte, însă totul atâta timp cât are o componentă spectaculară.
Și în spațiul occidental s-a întâmplat ca marginile experimentale ale literaturii și ale altor câmpuri apropiate (vezi convertirea cinematografiei experimentale în video art) să fie, mai întâi și cel mai adesea, subsumate de câmpul artelor vizuale (astăzi, de asemenea, interesat mai mult de ultimele tendințe filosofice decât filosofii autonomi). Unele din scrierile care mi-au plăcut cel mai mult în ultimii ani au fost publicate în revista Uniunii Artiștilor Plastici, ARTA, și în caietele galeriei ODD. Nu m-am implicat mai mult din cauza complexelor și problemelor mele personale, care m-au făcut să rămân în provincie mai mult decât trebuia. Acum am sentimentul că am pierdut poate singura ocazie de a avea experiența unui spațiu de emulație, deși nu știu în ce măsură s-ar fi tradus în oportunități mai concrete de emancipare socială și de ieșire din precaritate, ceea ce a ajuns să mă preocupe cel puțin la fel de mult…
Fac o paranteză: din copilărie, nu mi-au plăcut basmele. Am convingerea că oamenii acordă prea multă încredere unor povești care simplifică lucrurile, care le reduce la dihotomii rezolvabile, sau mai curând etern conflictuale, dar care tocmai de aceea pot fi cuprinse. Insolitarea și nuanțarea este ceea ce caut în arte, în literatură, pentru că implică rezistență. Mințile celor mai mulți dintre oameni se pot lăsa copleșite de complexitatea realității în care am ajuns să trăim – și astfel cred că se pot explica și anumite tensiuni social-politice – pentru că nu practică acest sport al căutării rezistențelor.
Este însă la fel de adevărat că, așa cum scria muzicianul Tony Conrad la un moment dat, jocul de societate al literaturii din modernitate (și până în prezent?) are un anume caracter sadomasochist (în ceea ce privește relația unui text cu publicul, de regulă, pasiv, respectiv cu criticul care instituie granițele). Nu știu alții cum sunt, dar sportul rezistenței sus-numite îl joc de plăcere, înainte de a se pune problema, cu două sau mai multe tăișuri, a „performanței”. Dacă această plăcere este minoritară, este percepută ca perversiune, situându-se în răspăr față de căutarea inerțială, majoritară, neurotipică a unor semnificații care să construiască impresia de stabilitate, dată de esențe statice.
O realitate greu de acceptat: o strivitor de mare parte din jocurile artei sau chiar ale literaturii, de azi și de ieri, rămâne finanțată din filantropie nu întotdeauna onorabilă. În ultimul timp, diverși artiști occidentali au încercat să boicoteze muzee și alte instituții finanțate și de către magnați legați de industria de armament. Există și autori care consideră că pentru dezastrele modernității sunt responsabile și mișcările artistice, sau susțin că până și poeții moderni și de avangardă ar fi de blamat pentru victimele ultimului secol, deoarece ar promova o imagine antiumanistă a omului (Radu Vancu, în „Elegie pentru uman”). Din punct de vedere postumanist, noi și restul formelor de viață care compun lumea suntem interconectați și nu putem, ca artiști, să nu conștientizăm măcar aspectele acestea problematice.
În loc de încheiere, țin să citez, să subscriu unui citat din Bogdan Ghiu, în „Linia de producție”: „Arta este metafora literală a activității umane supreme, unice, a vieții-activitate, este singura activitate care trebuie luată în serios, care tocmai de aceea atrage, care tocmai de aceea trebuie în același timp menținută, cultivată ca metaforă, pentru că atrage și degajă valoare de întrebuințare (investiție și profit de subiectivare, de realizare activă, adică etică, de sine), dar și ținută departe, împiedicată să i se dea curs, să fie utilizată”.
Nu sunt un poet blestemat, nu reprezint o generație pierdută, nu vreau să mă pun bine cu toate bisericuțele. E o capcană a crede că sunt imun față de compromisuri, doar încerc să-mi mențin coloana în formă. Mi-am plâns de milă pentru unele consecințe ale alegerilor mele, pe altele mi le-am asumat deja. Nu sunt pur și simplu o victimă a problemelor culturii române din 2010, precaritatea m-a făcut să capăt conștiință.
La sfârșitul anului 2015, primarul Constanței, Decebal Făgădău, anunța că va fi prinsă în buget finanțarea noii reviste „Tomis”, la care am pus umărul alături de Cristina Tamaș, redactorul-șef Mircea Țuglea și câțiva foști redactori. Am fost puși să facem Asociația revistei Tomis pentru a putea primi banii, am întâmpinat dificultăți la ANAF, iar doi ani mai târziu, în ședința în care urma confirmarea finală a finanțării, Consiliul Județean ne-a spus că ar fi trebuit să trecem direct în subordinea lor. Cu puțin timp înainte, regretatul Mircea Țuglea a fost găsit înecat în valurile mării… Însă nici cel care l-a înlocuit, Bogdan Papacostea, nu a reușit să persuadeze autoritățile locale. Întrebat de soarta revistei „Tomis” la o emisiune în direct, edilul a avut o reacție convulsivă…
2020. Mă aflu de o jumătate de an în București. De când stau în chirie, am câștigat mai mulți bani decât am strâns vreodată, din colaborări sporadice, plătite prost sau deloc, în anii de șomaj din Constanța, însă am pierdut timpul pentru reflecție, lectură, scris – nu știu când îl voi recupera. Încep să aflu pe propria piele ce înseamnă captivitatea tiparului muncă-odihnă, cu pauze dedicate mai curând divertismentului decât cunoașterii – așa moare o bună parte din literatură. Elena Vlădăreanu, „bani. muncă. timp liber” – o carte pe care aș fi vrut s-o scriu, căreia îi subscriu.
Derulez înapoi: 2017. Public „A Bibliography of Conceptual Writing”, ocazie cu care mă fac cunoscut printre mai mulți scriitori conceptuali din afară, leg câteva prietenii… Nu am dezvăluit la acea dată că m-am grăbit să fac demersul acesta în speranța că voi obține o bursă… pentru scriitori defavorizați. Luni după aceea, aveam să aflu că, la aproape un euro pe zi în buzunar, nu eram suficient de sărac lipit pământului. Nu mă ajuta nici faptul că nu eram prozator, nu eram un autor cu teme sociale și, colac peste pupăză, nu exclusesem din bibliografia mea o serie de autori, dintre cei mai vizibili din mișcarea conceptuală, care au fost acuzați de rasism. Pe atunci am pierdut speranța că e suficient să mă orientez către „export”.
Din 2010 încoace, m-am împrietenit cu Daniel Clinci, ultimul redactor rămas la „Tomis” alături de Dan Mihuț, mai târziu autorul unei cercetări faine, „Avangardă şi experiment. De la estetica negativă la cultura postmodernă”. De la el am împrumutat o ediție din engleză a cărții lui Peter Bürger, „Teoria avangardei”, care surprindea cum avangardele istorice au căutat să submineze autonomia estetică a artei față de viață. Așa am ajuns să citesc din teoria critică de stânga, din sociologia literaturii, din Bourdieu. În timp am realizat că eu pur și simplu caut explicații pentru situația precară în care mă aflu.
2014: încep să scriu articole controversabile pe Fabrica de Literatură, site care nici nu mai există în prezent. Cu o lună înainte de scandalul din jurul premiului Mihai Eminescu acordat lui Gabriel Chifu și de începutul așa-zisului grup de reformă a Uniunii Scriitorilor, anticipasem că va exista o scindare a câmpului literar din cauza problemelor instituționale, a resurselor la care vor avea tot mai puțin acces scriitorii nealiniați.
Am mai scris și despre cum Mihai Zamfir i-a redus pe suprarealiștii francezi, suficient de canonici în Hexagon încât să nu lipsească din cărțile după care învățam franceza, la niște „pigmei”, în timp ce Eugen Simion scria în prefața antologiei din scrierile avangardiștilor români, îngrijită de Ion Pop și publicată în colecția Academiei, că aceștia sunt „minori” față de Arghezi și cei trei B. din canon… Un fel de a spune că avangardele nu au produs valori sau că rămân o curiozitate regretabil de influentă.
Inițierea în literatură și în politica literară m-a făcut categoric să-mi pierd inocența, acea inocență cu care mă implicam în comunități de pe Internet centrate pe interese, cum ar fi muzica. Eram obișnuit cu mentalitatea că poți face orice în muzică, există oricând un public, fie și de nișă, pentru orice – chiar și pentru compozitori ca Iannis Xenakis, cel născut la Brăila și consacrat în Franța, dar cu o operă ca și „extraterestră” – și nu trebuie să-mi justific existența, nu trebuie să justific dacă mă raportez la avangarde.
Probabil și din pricina felului meu de autism, mi-au plăcut manifestările avangardelor, m-am identificat cu avangardele ca o paradoxală tradiție în mișcare, de aici obsesia mea. Instinctul meu a fost să mă apuc de literatură ca activitate social acceptabilă, dar acceptarea este un miraj și așa-zisul spațiu în siguranță al literaturii este mai mult un câmp de luptă. Unul foarte mocirlos, cel puțin în România.
De timpuriu, am conștientizat dublul meu dezavantaj: legitimitatea instituțională aparține aici unor oameni de autoritate, precum cei sus-numiți, care promovează sau admit prevalența conservatorismului național, naționalist, pentru care avangardiștii români au rămas străini și proverbialii tineri din ziua de azi sunt suspectați de memorie culturală inexistentă sau „greșită”. Pe cealaltă parte, legitimitatea simbolică și coolness-ul aparțin mai curând abordărilor neorealiste, biografiste, confesive, într-un circuit care favorizează lectura cu voce tare și neglijează raporturile cu pagina, altfel riști să fii taxat pentru „textualism”, cuvânt murdar de la fracturiști încoace. Ca excepții de la regula nescrisă, Simona Nastac curatoriază de câțiva ani lecturi de performance, iar manifestările lui Răzvan Țupa și ale Ancăi Bucur au ajuns și în alte contexte, însă totul atâta timp cât are o componentă spectaculară.
Și în spațiul occidental s-a întâmplat ca marginile experimentale ale literaturii și ale altor câmpuri apropiate (vezi convertirea cinematografiei experimentale în video art) să fie, mai întâi și cel mai adesea, subsumate de câmpul artelor vizuale (astăzi, de asemenea, interesat mai mult de ultimele tendințe filosofice decât filosofii autonomi). Unele din scrierile care mi-au plăcut cel mai mult în ultimii ani au fost publicate în revista Uniunii Artiștilor Plastici, ARTA, și în caietele galeriei ODD. Nu m-am implicat mai mult din cauza complexelor și problemelor mele personale, care m-au făcut să rămân în provincie mai mult decât trebuia. Acum am sentimentul că am pierdut poate singura ocazie de a avea experiența unui spațiu de emulație, deși nu știu în ce măsură s-ar fi tradus în oportunități mai concrete de emancipare socială și de ieșire din precaritate, ceea ce a ajuns să mă preocupe cel puțin la fel de mult…
Fac o paranteză: din copilărie, nu mi-au plăcut basmele. Am convingerea că oamenii acordă prea multă încredere unor povești care simplifică lucrurile, care le reduce la dihotomii rezolvabile, sau mai curând etern conflictuale, dar care tocmai de aceea pot fi cuprinse. Insolitarea și nuanțarea este ceea ce caut în arte, în literatură, pentru că implică rezistență. Mințile celor mai mulți dintre oameni se pot lăsa copleșite de complexitatea realității în care am ajuns să trăim – și astfel cred că se pot explica și anumite tensiuni social-politice – pentru că nu practică acest sport al căutării rezistențelor.
Este însă la fel de adevărat că, așa cum scria muzicianul Tony Conrad la un moment dat, jocul de societate al literaturii din modernitate (și până în prezent?) are un anume caracter sadomasochist (în ceea ce privește relația unui text cu publicul, de regulă, pasiv, respectiv cu criticul care instituie granițele). Nu știu alții cum sunt, dar sportul rezistenței sus-numite îl joc de plăcere, înainte de a se pune problema, cu două sau mai multe tăișuri, a „performanței”. Dacă această plăcere este minoritară, este percepută ca perversiune, situându-se în răspăr față de căutarea inerțială, majoritară, neurotipică a unor semnificații care să construiască impresia de stabilitate, dată de esențe statice.
O realitate greu de acceptat: o strivitor de mare parte din jocurile artei sau chiar ale literaturii, de azi și de ieri, rămâne finanțată din filantropie nu întotdeauna onorabilă. În ultimul timp, diverși artiști occidentali au încercat să boicoteze muzee și alte instituții finanțate și de către magnați legați de industria de armament. Există și autori care consideră că pentru dezastrele modernității sunt responsabile și mișcările artistice, sau susțin că până și poeții moderni și de avangardă ar fi de blamat pentru victimele ultimului secol, deoarece ar promova o imagine antiumanistă a omului (Radu Vancu, în „Elegie pentru uman”). Din punct de vedere postumanist, noi și restul formelor de viață care compun lumea suntem interconectați și nu putem, ca artiști, să nu conștientizăm măcar aspectele acestea problematice.
În loc de încheiere, țin să citez, să subscriu unui citat din Bogdan Ghiu, în „Linia de producție”: „Arta este metafora literală a activității umane supreme, unice, a vieții-activitate, este singura activitate care trebuie luată în serios, care tocmai de aceea atrage, care tocmai de aceea trebuie în același timp menținută, cultivată ca metaforă, pentru că atrage și degajă valoare de întrebuințare (investiție și profit de subiectivare, de realizare activă, adică etică, de sine), dar și ținută departe, împiedicată să i se dea curs, să fie utilizată”.
