Punctul cel mai slab al întâlnirii a fost categoric partea despre „subversivitate”. Pentru că aici s-a pedalat pe ideea că „poezia nu mai poate fi subversivă, orice pare subversiv devine imediat o marfă”.
Și, evident, Simona Popescu a reciclat mitul (în care, bunăoară, am crezut și eu) că poate fi avangardist să nu pari avangardist (aka ”it's hip to be square"), care însă are limitele sale.
Bunăoară, mulți la noi au impresia că „corectitudinea politică” e ceva în care te „înregimentezi” și atunci ar fi nonconformist să nu i te aliniezi, dar în realitate tocmai ăsta e cel mai conformist gest de la noi. În primul rând, termenii nu sunt neutru, automat joci jocul extremei drepte dacă respectul față de minoritari și de alteritate îl bagatelizezi sub eticheta asta peiorativă de „corectitudine politică”. Dar am mai tot bătut apa-n piuă pe subiectul acesta, așa că nu mai insist.
Nu-i adevărat că poezia nu mai poate fi subversivă. Să ne gândim numai la BOR - există poezie anticlericală, despre care nu s-a vorbit (altminteri, s-ar fi tăiat la montaj), există poezie queer (aproape întreaga clasă politică se opune drepturilor persoanelor LGBT+), chiar pe platou cuvântul „feminism” a fost rostit foarte șovăielnic, mai nimic despre evenimentele istorice cu care suntem contemporani, e un genocid în direct și nimeni de pe platou n-a îndrăznit să rostească cuvântul „Palestina”... (Nu mai zic: tinerele generații au îngurgitat tone de pornografie și de droguri, dar la TVR dăm ochii peste cap când vine vorba de poezia Iuliei Stoichiț.)
Nu s-a vorbit despre cum noi suntem o țară plină de inegalități. Încă este cazul că volumele de poezie care apar prin țară în fiecare an - probabil mai mult de jumătate dintre ele - sunt imitații după Eminescu, Goga, Nichita Stănescu, față de care poezia aceasta tânără (care are, în termenii sociologului Bourdieu, capital simbolic) este un vârf de ghețar. (Și probabil situația aceasta se va perpetua atât timp cât nu există scriere creativă la nivelul întregului sistem de învățământ și persistă din ceaușism accentele naționaliste.) Dar în afară de asta - să ne gândim mai mult și la inegalitățile economice.
În perioada comunistă, se câștigau bani din publicat poezii, în anii 70 chiar și poezii care nu aveau treabă cu partidul. Azi rar mai este poezia remunerată de către reviste. De ce există atât de multe festivaluri și de ce sunt anumite nume care sunt invitate la mai toate și mulți alți poeți nu sunt invitați mai niciodată? E bătaie pe „diurne” și trebuie să te pui bine cu „arbitrii”, să faceți schimburi de favoruri, altfel degeaba scrii bine, oricât de bine.
De fapt, nu există un cuantificator, un barometru comun - ca să ai recunoaștere cam trebuie să fii într-o bisericuță. Dar nu-ți permiți nici să încerci să răzbești cu asemenea strategii dacă nu prea ai timp liber, nu ai decât o slujbă cu salariu minim pe economie și stai în chirie - dacă vii din provincie în București sau Cluj și/sau dacă te-ai certat cu părinții, s-a zis cu tine - toți banii se duc pe chirie și utilități - automat, nu poți să ai prea mare chef de literatură. În ultimii 20 de ani avem atât de mult realism social - sau „realism capitalist” - în literatură și de ce a început să fie tot mai multă poezie de protest din asemenea motive.
E drept, Sociu a pus un pic punctul pe i cu realismul, deși... ar fi o întreagă discuție felul în care generația sa a înțeles realismul... nu pot să mă mai întind, trebuie s-o întind la culcare, mă trezesc la 6...
(P.S. S-a vorbit enorm de mult despre OMG, culmea, aproape ca și cum ar fi singura editură de poezie relevantă. Pe cât punem pariu că atât majoritatea celor care au publicat acolo cât și majoritatea celor care cumpără aceste plachete de 30-35 de lei lucrează la corporație?)