În timp ce în alte țări scriitorii încă mai sfârșesc excluși cu totul din istoriile oficiale, uciși sau condamnați la moarte ori la închisoare pe viață, în lumea occidentală poate încă părea că le sunt permise o moarte liniștită și o viață de apoi în forma unor case sau, cel puțin, tăblițe memoriale.
Cum România nu a fost și nu prea este occidentală, aceste privilegii le cunoaștem în forme mai degrabă degradate: case care ar fi putut fi memoriale zac uitate sau ajung demolate, iar unele tăblițe („În această clădire a locuit scriitorul X în anii...”) pur și simplu dispar când respectivele clădiri sunt renovate, reabilitate... Și totuși, tot e o minune că există și aceste lucruri, fie și ca eforturi nu tocmai sistematice - în speță, majoritatea plăcilor memoriale ale scriitorilor din București au fost în bună parte rezultatul eforturilor unui singur om din Uniunea Scriitorilor, Ion Lazu.
Convingerea mea viscerală e că țara asta n-o să mai prindă câteva decenii în plus de existență. Dar presupunând că nu asta va fi problema, putem pune pariu că această formă de memorie patrimonială o s-o ducă din ce în ce mai prost. Sau, dacă va mai exista Uniunea Scriitorilor, poate o să rămână privilegiul membrilor acesteia. Or, eu sunt, ca aproape toți scriitorii de vârsta mea, în afara Uniunii, însă spre deosebire de alții este posibil ca eu să rămân definitiv în afara ei, ca și în afara PEN. Așa că, într-un anume sens, mă văd practic fără viitor: foarte probabil nimeni nu se va mai obosi să pună o placă în memoria mea (și încă destul de probabil să nu apuc nici eu și să nu apucați nici voi bătrânețea).
Acestea fiind zise, locuind în București, împărțind pliante și trecând aproape zi de zi pe lângă blocuri sau case cu asemenea plăci, era inevitabil să mă gândesc un pic la treaba asta, un pic mai mult - având în vedere cum mi s-a dovedit imposibil în epoca asta capitalistă să mă emancipez economic ca scriitor marginal (într-atât încât, în loc să lucrez în vreo redacție, am ajuns, iată, să împart pliante), a ajuns să mă obsedeze un pic cum în perioada comunistă, dacă reușeai să te strecori, puteai ca scriitor s-o duci măcar un pic mai bine decât azi.
Dacă ne uităm la distribuția acestor plăci memoriale, vedem că până și scriitori destul de marginali pe atunci, cum era Virgil Mazilescu (cu tiraje infime pentru epocă) sau cum era soțul Norei Iuga, George Almosnino, au prins locuințe, fie și, în chip elocvent, la periferia orașului, la marginile noilor cartiere ce se construiau - de exemplu, Mazilescu stătea pe Valea Ialomiței.
La polul opus, în zonele centrale au trăit, cu unele excepții (de exemplu, Mircea Nedelciu la Piața Lahovary), scriitori privilegiați de către regim - cei mai mulți abia dacă mai sunt citiți azi, oricât de mult i-ar fi avantajat că locuiau în centru și aveau acces mai facil la viața literară, ceea ce e posibil să le fi oferit un mic avantaj în plus atunci când se negociau ierarhiile literare la mesele de cârciumă literară. (Sigur că, deși Mazilescu locuia în Valea Ialomiței, asta nu l-a împiedicat să facă boemă - fie și la mesele mai din spate - prin aceleași locuri pe care le frecventa și Nichita Stănescu, care stătea, mult mai comod, în Amzei.)
Pe fațada unui bloc de pe Știrbei Vodă, vizavi de Palatul Regal (unde este astăzi MNAR) și aproape de Ateneu, o placă amintește că acolo a locuit Tiberiu Utan, un poet care a semnat omagii ceaușiste și în rest nu a scris nimic notabil (m-am străduit, prin liceu, să extrag dintr-o antologie a operei sale câteva texte cât de cât onorabile). Pe o stradă de lângă Cișmigiu, în același bloc cu Radu Tudoran, a stat și... Ion Bănuță. Iar „blocul scriitorilor” de pe strada Apolodor, printre nume cunoscute precum Irina Mavrodin și Laurențiu Ulici, se numără și Liviu Călin sau Nicolae Oancea, oameni care, deși au deținut posturi în acea perioadă, rămân astăzi nume mai degrabă obscure, despre care nu găsești mare lucru pe Internet în afară de niște fișe de dicționar literar piratate pe referatele.com... sau poeziile de pe poezie.ro, care totuși au reușit să acumuleze de-a lungul anilor mii de vizualizări, în ciuda faptului că numele autorilor nu mai sunt invocate pe nicăieri... (Nu știu dacă plăcile memoriale îi fac pe atât de mulți să fie curioși și să caute numele autorilor pe net.)
De bună seamă, poți sta central, dar pe o latură de bloc umbrită permanentă sau asemenea grozăvii. Îmi imaginez că nu toți aceștia care au fost onorați cu plăci au trăit ca boierii roșii (vezi vilele lui Eugen Barbu sau Mihai Beniuc).
În cazul scriitorilor de azi (și nu pot să fac doxxing, așa că nu dau nume), despre câțiva știu că stau în cartiere gen Berceni, dar cel puțin tot pe atâția se află în zonele limitrofe noi - Bragdiru, Chitila, Popești-Leordeni...
De bună seamă, cine nu stă în chirie tot se poate simți privilegiat că locuiește fie și în aceste suburbii construite anapoda. Te califici pentru placă memorială dacă ai fost doar chiriaș? Că dacă mă uit nu doar la mine, ci și la alte persoane din generația mea sau mai tinere - ei bine, riscăm să trăim în chirie toată viața de-acum încolo.
Ca să fac haz, mă gândesc că cineva ar putea avea inițiativa mucalită de a instala, clandestin și din materiale efemere, asemenea plăci peste tot unde am trăit noi în chirie (să ridice mâna cine a stat în fiecare dintre cele 6 sectoare!). „În acest bloc din Prelungirea Ghencea a locuit pentru 7 zile scriitorul Yigru Zeltil” - sună rizibil, nu?
(poza asta e din Dilema veche)