[Lucrez din 2018 încoace la acest volum numit „fagure”,
manuscris pe care am încercat la un moment dat, prin 2022, să-l
termin în grabă ca să-l predau editurii Hecate.
Nu știu când și dacă îl voi mai publica integral, nu atât sau nu
doar din cauza climatului politic, ci și pentru că nu mi-am mai
găsit (și nu știu când îmi voi mai găsi) timpul și energia de a
duce la capăt acest proiect exagerat de ambițios pentru respirația
mea, de regulă, scurtă: îmi doream ca această carte de poezie
amestecată cu teorie - doar că, de data asta, mai totul fundamentat
pe experiențele mele, de persoană autistă și trans lipsită de
stabilitatea financiară și locativă necesară pentru o tranziție
demnă, și ale celor cu care am creat legături - să fie răspunsul
meu cel mai adecvat (?) cu putință (dar nu cu Putin-ță!) la „Marea
Regresie” și la războaiele aflate în plină desfășurare...
Țin să reamintesc că m-am „inițiat” inițial într-o lume literară
destul de conservatoare (totuși, mai puțin explicit conservatoare
în anii formării mele, dinainte de 2014, când Crimeea a fost
ocupată și rușii au început să ne atace cu propagandă
conservatoare, în tandem cu republicanii americani), în mijlocul
căreia încercam, ca persoană lower middle class fără părinți
scriitori sau alte asemenea conexiuni, să acumulez capital simbolic
- fiindcă speram cândva că așa pot lua „elevatorul social” -
promovând o literatură de neo-avangardă mai mult în sensul
experimentului „formal”. Asta îmi plăcea, doar că mi-am permis s-o
fac numai atât timp cât părinții mei, la Constanța, m-au susținut
și mi-au permis, fie și în condiții modeste, să-mi dedic
majoritatea timpului lecturilor și scrisului.
La origine, avangarda însemna și politizare, însemna contestarea granițelor din artă și viață (vezi Peter Burger), iar în direcția asta m-am îndreptat în anii în care m-am zbătut pe piața chiriilor și pe piața muncii din București, mai cu seamă din 2021, când am intrat, din exasperare față de alienanta scriitorime din jurul meu, în gruparea feministă queer a Cenaclului X, alături de persoane care, fiind îndeobște mai tinere, și-au putut mai lesne construi discursuri, da, revoluționare, care nu dau socoteală nimănui, care spun răspicat lucrurilor pe nume, iar aici includ genocidul din Gaza, despre care, spre rușinea mea, mai mult am tăcut. Nu am cum să nu mă simt inadecvată și mai degrabă lașă...
În acest context, mi-am zis să nu-mi mai postez textele la care
am muncit direct pe rețelele sociale, unde oricum sunt condamnate
la lectura „TL;DR”, ci aici.
Ca parte a Cenaclului X, am participat la „Contrar așteptărilor.
Festival de literatură queer” din 2022 și la alte lecturi
publice cu texte din acest manuscris, uneori cu variante abreviate,
adecvate contextului; câteva fragmente au apărut în două dintre
volumele noastre colective („Adăposturi” și „Zilele muncii,
corpurile muncitoare”).
În carte, poate chiar și în aceste fragmente pe care le-am selectat
acum, încă mai sunt destule faze cringe și/sau mai mult sau
mai puțin problematice... ori care ar putea fi pur și simplu
îmbunătățite. Îmi puteți trimite feedback în privat, dar nu
permit aici comentarii din motive evidente.]
(trigger warning: capitalism, fascism,
colonialism, clasism, rasism, xenofobie, speciism, homofobie,
transfobie, testosteron etc.)
„Fiind exclus prin modul cum m-am născut și prin preferințele
mele de ordinea socială, nu am fost niciodată conștient de
diversitatea sa. Nimic în lume nu era irelevant: stelele de pe
mâneca generalului, cotațiile de la bursă, recolta de măsline,
modul de funcționare al sistemului judiciar, prețul de schimb al
grâului, paturile din flori. Nimic. Această ordine, temătoare și
temută, ale cărei detalii erau toate conectate, însemna un singur
lucru pentru mine: exilul.” - Jean Genet, via Mary Nardini Gang,
Către cea mai queer dintre insurecții, trad. de Luca
Istodor
The first world's got greedy, we're consuming it all / The third
world's got hunger and military control / This unequal balance is a
master plan / One gets rich from the other's land / They've got it
all worked out / And we give our consent - Chumbawamba,
Invasion (Pictures of Starving Children Sell
Records)
(RIP Chloe Sagal. Sursa: Remembering Our Dead)
lowensdale square, portland. aici, pe data de 19 iunie 2018,
la colțul de la intersecția SW Main St-SW 4th Ave, Chloe Sagal și-a
turnat în cap o sticlă de „apă murdară” (au declarat martorii în
presă), a aprins o brichetă și s-a lăsat cuprinsă de flăcări. Prea
târziu au reușit trecătorii să stingă focul, era încă în stare de
șoc, „hiperventilație”; a murit la Legacy Emanuel Hospital.
dar în momentul în care mașina corporației vine dinspre Bank of
American Financial Center să captureze zona într-o arhivă online,
deja locul nu mai amintea de asta, în schimb se disting mai multe
persoane, mai toate tinere: unele țin pancarte pentru abolirea ICE,
altele stau în picioare sau pe scaune pliabile, discută aprins. dau
un clic pe colțul respectiv și văd altceva: în colțul cu
judecătoria au apărut mașinile poliției orașului Gresham, iar în
parc nici urmă de protest. se disting pe asfalt un pătrat, un
triunghi și un cerc; de deasupra lor, două săgeți trimit la ceea ce
par a fi șapte fraze sau nume. în primele patru, fiecare prim
cuvânt se termină în „-am”. a cincea aproape că se poate distinge:
SAT HAM THROAT. caut sintagma, găsesc ceva despre „sunetele
chakrelor”. citesc pe diagonală: SAT CIT ANANDA. conform wikipedia,
„satchitananda reprezintă „existența, conștiința și extazul”, este
„un epitet și o descriere pentru experiența subiectivă” a
principiului brahman. iar pe unul dintre stâlpii din intersecție: o
reclamă la AIDS WALK PORTLAND. două persoane în imagine: un bărbat
în tricou roz, cu o chelie și un tatuaj pe brațul drept, și o altă
persoană, în tricou galben, cu pielea mai închisă la culoare;
filtrul o desfigurează complet (cu toate că peliculele Fuji, Kodak
sau Afga puteau reda culoarea întunecată a pielii actorilor
afro-americani, în producție s-a ignorat mult timp calibrarea
paletei și a luminii acolo unde în imagine sunt persoane de
culoare), deși pixelii sugerează un zâmbet strălucitor (fac doi
pași, imaginea se clarifică). intru pe site, îmi apar mai multe
imagini cu persoane care zâmbesc și râd, este o organizație
caritabilă: mergi aproape 4 kilometri cu toată familia și strângi
fonduri pentru lupta contra HIV/SIDA. încă puțin și au strâns
$400,000.
mă întorc la articolul despre Chloe: ultima frază sugerează că,
dacă va exista ceva pe post de monument comemorativ, va fi privat
și în afara statului Oregon. cunoșteam pe cineva din Arizona - i-ar
fi plăcut să mă urc într-un avion, să ne întâlnim, mi-a dat
asigurări că nu se va atinge nimeni de mine atâta timp cât nu-i
suspendă ăștia permisul de armă, mi-a povestit cum un magazin din
cartier a fost transformat de ICE într-un centru de detenție pentru
migranții „ilegali” și în timp ce se plimba noaptea pe răcoare se
auzea cum copilașii lor urlau și urlau… - care avea prieteni în
comun prin Portland, așa am auzit.
Chloe Sagal era în vârstă de 31 de ani, dezvolta jocuri video
indie și era o femeie trans. a devenit cunoscută pe Internet
în 2013 după ce a dus o campanie de donații pe Indiegogo pentru un
tratament contra otrăvirii cu metale, bani care s-au dovedit
ulterior a fi pentru o operație de gender reassignment (până
în 2014, asigurarea medicală ignora acest gen de operație ca fiind
în aceeași categorie cu operațiile estetice). în urma acestei
știri, a devenit ținta unor utilizatori de pe Kiwi Farms, o
comunitate de hărțuitori care agresează pe Internet persoanele pe
care le consideră „deviante” sau „bolnave mintal”; unii dintre
aceștia o raportau pe Chloe Sagal ori de câte ori vorbea despre
problemele sale de sănătate și despre posibilitatea sinuciderii în
postările de pe Facebook, așa încât i-a fost suspendat contul de
mai multe ori în lunile de dinaintea morții.
(Facebook a țintit prin politica sa eliminarea conturilor ale căror
nume nu se potrivesc cu numele legal al fiecărui utilizator,
politică prin care nenumărate persoane LGBTQ+ și/sau care prestează
muncă sexuală, ori pur și simplu performează în drag, au fost
alungate din rețea sau forțate să-și schimbe în mod regulat numele
și numerele de telefon și să evite cumva să fie raportate; de pe
urma acestei politici am avut și eu de suferit, Facebook
obligându-mă să dovedesc printr-o carte de identitate că mă numesc
yigru zeltil, așa că ironia face că a trebuit să mă trec pe numele
de care mă voi lepăda într-o zi, numele dintr-un act pe care l-aș
arunca la gunoi, cum aș arunca și Facebook-ul de care însă am ajuns
să depind, așa cum depinzi când ești o persoană fără autonomie
financiară, care nu-și poate negocia nici capitalul simbolic în
favoarea sa, ale cărei venituri depind de respectabilitatea
aparenței în fața atâtor oameni - gura slobodă a lumii - care nu au
toleranță și nu au empatie în fața condiției tale diferite, aproape
oricare ar fi aceea și cu atât mai mult dacă „bifezi” mai multe
marginalități; reacționarii au grijă să demonteze sau să prevină
cât mai multe plase de siguranță, în așa fel încât chestiuni precum
tranziția - cum arată Preciado în Testo Junkie, controlată, ca și
contracepția, de interesele complexului medical,
„farmacopornografic”, care îi șantajează pe oameni cu dorința lor -
să rămână privilegii - dorește-ți: viața demnă ca pachet premium -,
să sacrifici liniștea și propriul timp pentru câștigul altora - ba
chiar, la o adică, unii nu ar vrea nici să te exploateze, pentru că
văd în asta un favor - și să riști totul, de aceea și ratele mari
de tentative de suicid, pentru că te gândești că viața asta prin
care trecem devine prea grea din cauza suferinzilor de darwinism
social care abuzează de libertățile lor ca să facă rău, care vor
cel puțin să te izolezi, mai mult atom decât fagure.)
m-am gândit să scriu (dar doar îl începusem, fiindcă apoi a trebuit
să mă apuc serios de muncă și nu prea am mai avut chef de
literatură) un roman „tezist”, cum știam că ar fi fost etichetat,
despre toate încrengăturile posibile din tot acest context
sociocultural, geografic, ca să înțeleg mai bine cum un oraș care
pe la începuturile sale era atât de rasist (prin 1859, întregul
Oregon era teritoriu interzis pentru oamenii de culoare, singurul
stat american care a mers într-atât de departe cu segregaționismul)
a reușit cumva, nu fără hopuri și nu fără ca rasismul, bunăoară, să
persiste în anumite privințe, să fi dezvoltat totuși în ultimele
șase decenii o contracultură atât de prolifică încât să devină un
clișeu, un stereotip ideea că Portland-ul e „ciudat”, e „diferit”
(și într-adevăr, sunt atâtea orașe-port, cum este și Constanța mea
natală, care nu au avut genul acesta de traiectorie în istorie, alt
lucru pe care am vrut să-l înțeleg).
lozinca neoficială a orașului, mai ales de când cu serialul
Portlandia: Portland, stay weird. ecologism (sau cel puțin asta e
reputația pe care o are orașul, că dincolo de „infrastructura
verde” încă au probleme, de exemplu, cu autoturismele), progresism
(Ursula K. Le Guin), hipstăreală pe pâine artizanală, ba chiar și
anarhiști (chiar în timp ce scriam asta am aruncat un ochi pe
Hyperallergic și am citit despre cum niște anarhiști din Portland
au dezvoltat un dispozitiv de încălzire a oamenilor fără adăpost,
fiindcă în unele orașe americane mor sute de oameni fără adăpost în
fiecare iarnă din cauza hipotermiei, iar în orașe precum Los
Angeles își improvizează locuințe pe trotuar mii de persoane tocmai
pentru că e mai cald acolo).
după ce polițiștii din Minneapolis l-au omorât pe George Floyd în
2020, anarhiștii din Portland au inițiat o mișcare, au urmat
marșuri de protest declarate revolte timp de mai multe luni, în
care poliția locală a uzat de forță nu de puține ori - despre asta
nici n-aș fi auzit dacă nu se făcea că au intervenit niște forțe
federale cu dube fără marcaje în care erau luați pe sus fără
explicații trecători ce se nimereau prin zonă…
n-am apucat încă să scriu romanul, deși aproape că pregătisem deja
și un playlist cu muzică locală pe care s-o ascult (prin anii 2000,
Portland-ul se pare că avea reputația de a avea o scenă locală cu
un public foarte fidel; între timp, gentrificarea orașului și
scumpirea imobiliarelor se pare că au afectat scena culturală), mai
bine notez aici conceptul, să nu se piardă. dar apucasem atunci, în
2018, să public în Echinox textul acesta scris pe când mă aflam
virtual în Scenic Portland View, de unde se văd la orizont munții
vulcanici:
vise în portland
de aici se văd în depărtări
munții mai albi
ca oamenii ziși albi
ce au întemeiat acest loc,
mai curat, mai uscat
cu ura sub preș.
mi-ai spus, „ura noastră
de ce-i diferit
ne-a făcut în timp
să ne transformăm
în ceea ce urâm”. dar
istoria reintră pe fereastră.
cine dă să intre în cafenele
se va lovi de etichete:
este aceasta a safe space
sau nu este și atunci
„pleacă în altă parte sau
de unde ai plecat”.
dar vin de nicăieri, de la marginea imperiilor, am venit aici
tocmai ca să fug de toți câinii care te latră că le-ai încălcat
teritoriul din capul lor (îmi pare rău că jignesc câinii), îmi
ridic ochii din cartea unei poete care a recartografiat harta lumii
mutând reperul la Vancouver, de ce, uite așa, pentru că este orașul
ei, pentru că se poate, cam așa cum au avut tupeul micii
descoperitorii să-și facă pe „pământurile noi” orașe cu nume stil
Noul Acasă, dar ăia nu erau în stare să înțeleagă capcana, numele
este o cutie de aluminiu, un plastic care nu ar trebui să dureze
așa de mult și, uite, de aceea mi-am pus un nume care nu vine de
nicăieri și se va veșteji cu vremea, o pungă biodegradabilă pusă pe
față, cu o fantă cât să ne putem iubim, omule, fi-ți-ar grația de
parazit
cine dă să intre în cafenele
se lovește de sticlă,
prețurile sunt afișate
fără milă pentru cei ce
respiră în plus față de
cât este rentabil.
mi-ai spus, „soluții dacă sunt,
se vor găsi. capitalismul
le va manageria pe toate”.
„dada, cum ar fi să plătesc
cafeaua cu o poezie și
când nu e ziua poeziei...”
de aici se văd în depărtări
munții mai puri
decât orice puritate
la care ar visa cei ce
caută să-și omoare o parte
din ei, din ceilalți.
-------------
Un text este o luptă. je vis le texte comme un corps
(Anne-Marie Albiach) - trăiesc textul ca (pe?) un corp.
Mă opresc aici ca să mă gândesc. Dacă nu pot, atunci înseamnă că
îmi este furată posibilitatea. Câtă posibilitate mai am să-mi dedic
timpul muncii artistice în locul altor munci, în folosul
altora?
Un text poate fi o luptă cu contextul actual de dragul unui context
potențial. Așa că ideile le simt foarte intense, simt cum radiază
în corp, cum se somatizează cuvintele, așa dispare falsa detașare,
dispar pretențiile de obiectivitate, cuvintele pot avea efecte
pozitive și, poate mai cu seamă, negative.
Nu oricine are o familie care să ofere sprijin. Cunosc oameni care
n-au avut nici această plasă de siguranță pe care am avut-o eu,
folosindu-mă de bruma de capital simbolic dobândit agitându-mă în
lumea asta a poeziei, care mi se potrivește și nu prea.
Creația însăși e colectivă, iar traducerea este o formă de lectură
și de producție (Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus).
Dar ce mă fac dacă nu mă pot înmulți prin sciziparitate, dacă nu
pot să devin fizic o mulțime? De ce să mă învinovățesc pentru că nu
reușesc să mă apropii de productivitatea unui Ghiu?
De ce să-mi cer scuze că am o oarecare disfuncție executivă și îmi
e mai greu să mă pregătesc să duc o acțiune, să mă gândesc la cum
să mă organizez în prealabil, să duc acea organizare la bun
sfârșit, să duc toată operațiunea la bun sfârșit?
De ce să zic că mă „înec la mal” când asta vine dintr-o expresie
rasistă? De ce a-i aminti acest lucru unui scriitor înseamnă pentru
el că îi încalc libertatea de a spune orice tâmpenie fără
consecințe? Chiar așa să fie el cel care crede cel mai puțin în
grija față de celălalt prin limbaj? Chiar așa nu mai avem grijă
față de nimic și de nimeni?
Cineva nu a fost informat că informația vrea să circule. Îi
mulțumim din inimă lui Mickey Mouse, dar în același timp ne pare
rău. Ce mă fac dacă nu am condițiile necesare pentru a traduce ceea
ce nu este în domeniul public nici când ar trebui (pentru unii e
firesc că statele dau bani pe cercetare ca banii să ajungă în
buzunarele elsevierilor), ci doar pentru a colporta?
Mai putem pune întrebări, mai putem spune că avem răspunsuri, mai
putem pretinde că oferim soluții?
Poți spune că nu a fost niciodată vorba despre soluții, poți spune
că poezia e altceva decât ce spun eu (și nu, să zicem, suma a ceea
ce crede fiecare în parte despre poezie). Știu, plictiseală! Sau,
cum ar urla Soviany, un reacționar care mi-a fost cândva profesor
de poezie, IDEOLOGIE!!!
Deschideri. Ușa cuiva e rana altuia? Să spunem că operez
deschideri? Unii oameni se feresc de a-și deschide mințile, se
feresc de a se infecta. Dar toate ideile sunt infecții care trăiesc
prin noi. Tu cu ce idei trăiești în simbioză?
O idee care mă obsedează este că sistemul actual trebuie radical
schimbat - și cumva măcar unele din aceleași cauze afectează și
producerea literaturii, și gradul de disponibilitate față de
alteritate sau chiar de neurocosmopolitism (termenul lui Nick
Walker).
Mai concret, mi se pare că muncim prea mult pentru prea puțin și
avem prea puțin timp liber pe care îl petrecem îndoielnic. Mi se
pare că dacă stai în chirie și ai un loc de muncă la care nu poți
renunța fără consecințe, trăiești de la o lună la alta cu cel mai
puțin venit dispensabil din Europa, e atât de firesc să te prăjești
pe pariuri, alcool (ce-și introduce fiecare în organism îi
condiționează apetitul pentru literatură și ce anume gustă) și alte
dependențe, e atât de firesc să nu mai ai chef de explorat artele,
o gimnastică anevoioasă a creierului de la o vârstă, așa încât cei
mai mulți oameni ajung în prea mare măsură doar să conserve
predispozițiile și prejudecățile „generației” sau subgrupului în
cadrul căruia s-au maturizat - pe o parte, ai vrea să nu le ceri
prea multe ca să nu fii ageist, dar pe de altă parte limitările
astea au consecințe politice nasoale.
Dar nici vârsta până la urmă nu contează. Este în general mai greu
să înțelegi că nu toată lumea are aceleași configurații biologice
și neuronale indiferent de cât de similare sau nu ar fi corpurile
(și nu, nu au fost abolite clasele sociale), apoi să accepți
diferențele, să înțelegi măcar un pic cum arată lucrurile din altă
poziție, să încerci cumva (fără a-ți reuși întotdeauna) să nu îi
judeci prea aspru pe niște oameni ale căror configurații și
contexte se bat cap în cap cu ale tale și ai parte de opresiune
concretă din cauza asta, însă în același timp nu poți să stai
degeaba în timp ce sistemele sunt doar în beneficiul unora. Din
energia asta opozițională a apărut cartea asta pe care cumva nu
mi-o doream nici eu.
Sunt totuși o ființă cumva bovarică, crescută oarecum la adăpost de
anumite probleme, părinții și bunicii mei având grijă de asta, până
când nu s-a mai putut. Datorită lor, neavând presiunea de a intra
pe piața muncii, până la o vârstă, m-am dedicat sistematic
literaturii, ceea ce pentru alți oameni a rămas un vis, iar alții
nici măcar n-au putut concepe asta ca posibilitate.
Când nu ai presiunea asta, altfel te dezvolți, iar în cazul meu,
fiind și persoană autistă, predispoziția a fost către o anumită
plăcere și o anumită candoare în fața acestei „bucătăreli” a
literaturii, cu toate „căprăriile” sale pe care le-am parcurs
asiduu chiar dacă nu era absolută nevoie.
Încercând apoi să intru în plinul vieții literare (care mai avea pe
atunci o consistență ceva mai palpabilă), m-am lovit de o generație
traumatizată în plin de efectele tranziției, de mizeria căminelor
și decăderea interesului pentru literatură, o generație pentru care
cineva ca mine nu poate fi decât un „tocilar” care se
„masturbează”! Mai exact, „mi-o frec” în timp ce societatea din jur
se prăbușește sub greutatea propriei ipocrizii!
Reacția mea inițială a fost să-i resping pe aceia care își numără
banii din buzunare în poezie și s-au plâns de meschinăria
profesorilor lor de la București și Brașov sau de mizeria căminelor
studențești (e ușor să râzi de asta când ți-ai făcut facultatea în
orașul natal, chiar dacă în retrospectivă ți-ai fi dorit, de
exemplu, chiar la Brașov).
În faza a doua, am căutat să mă apropii de acele coordonate care
sunt mai puțin îndepărtate de sensibilitatea mea (mai mult sau mai
puțin impropriu numită astfel, zona poeziei „postumane”: vezi Gabi
Eftimie sau Ruxandra Novac din Alwarda). Acum însă mi-a ajuns
cuțitul la os. Îmi provoacă greață cei mai mulți dintre aceștia
care și-au făcut aură contraculturală fără a deconstrui absolut tot
ce aparține de cultura dominantă. Cu rare excepții, cum ar fi Elena
Vlădăreanu, revolta douămiistă a rămas o revoltă de blug rupt. Îi
înțeleg că au vrut să intre în literatură venind cu altceva decât
generațiile precedente, dar nu și-au pus toate întrebările care ar
fi putut să prevină posibilitatea ca - parafrazând manifestul
fracturist - din „falși marxiști” să devină „fasciști nenorociți”
(deci parte a oprimării care mă afectează și pe mine personal).
Cumva doar datorită lor scriu aceste rânduri în loc să scriu o
poezie ca o listă de nume de culori care-mi plac (de ce nu? cum
alții scriu pasteluri sau poezii haiku fără remușcări…) sau un text
a cărui producere să se asemene întrucâtva cu, să zicem,
reproducerea căluților de mare (eventual să fie și niște litere
pe-acolo care să aibă niște culori marine drăguțe), ceva care să-mi
producă genul acesta de satisfacție (ceva? tot o apropriere? tot un
„cabinet de curiozități”? dar dacă eu sunt curiozitatea în tot
acest timp?).
Cumva de nevoie am ajuns să scriu aceste rânduri,
de nevoie am ajuns să merg până la capăt cu identificarea naturii
amenințărilor,
identificarea tuturor motivelor pentru care nu pot scrie și nu pot
fi orice aș vrea să fiu,
cumva făcând toate astea chiar fără a spera că va fi un act
performativ eficient în vreun fel,
la o adică nici nu pot spera vreodată la eliminarea tuturor
amenințărilor,
parcă nici nu pot spera vreodată la a nu trăi în pericol,
parcă nici nu pot spera vreodată la a putea renunța la tot efortul
acesta de rezistență,
amenințările deja m-au transformat,
violența deja s-a și produs,
pășesc cu conștiința exacerbată a faptului că fiecare problemă
exterioară poate produce probleme interne,
dar războiul deja a încetat să mai fie doar o posibilitate,
fiecare amenințare potențială trebuie s-o urmăresc,
abia dacă mai poate limbajul să descrie intensitatea cu care stau
la pândă și cu care e ca și cum sunt în ochiul furtunii și locuiesc
la câțiva kilometri de baze militare și chiar și cu limbajul la
mine e ca și cum abia poate doar privirea mea poate cuprinde
senzația că amenințarea e în fața mea și o privesc și privirea mea
e ca și cum el mă poate paraliza mă paralizează m-a paralizat deja
și eu privesc și râd pentru că nu mă poate paraliza până la capăt
și nu îmi poate șterge toate urmele și chiar de ar fi putut cu
toată inteligența sa să ducă asta la sfârșit tot nu ar fi fost un
sfârșit pentru că în privirea aceea a mea e ca și cum l-aș fi
scuipat în ochi,
nu, e ca și cum i-aș fi făcut ceva mai inacceptabil,
ca și cum i-am arătat ceva mai presus de frica de amenințare,
frica de moarte care mă sfâșie ca pe noi toți,
frica aceea,
dar și sfidarea de necuprins,
sfidarea vieții,
încăpâțânarea sinucigașă de a mai trăi…
Eu am apucat să văd cu încetinitorul cum ușile puterilor fosilizate
s-au închis cu zgomot. Cum s-ar zice, nu am avut de ales. Din
șoarece de bibliotecă sau domnișoară de pension… am devenit
altceva.
Nicio instituție de cultură românească nu-mi reprezintă acum
interesele. Niciun politician român nu-mi reprezintă interesele.
Contribuția mea la societate chiar nu poate impresiona pe nimeni.
Deja nimeni nu mă întreabă de sănătate și nici nu au apucat să mă
cunoască bine, dar intuiesc prea bine inacceptabilitatea mea.
Dar pe tine te reprezintă cineva? Chiar să nu existe „nimeni”? De
ce „nimeni” adeseori e doar un alt nume pentru „mulțime
neglijabilă”, „excepția care confirmă regula”? De ce regulile cer
cu ardoare să fie confirmate? Pentru că altfel nu e profitabil?
Ce înseamnă firescul? Pentru cine? În mod firesc, nici nu mi-aș fi
pus asemenea întrebări, ceea ce însă ar fi însemnat o
vulnerabilitate în plus. În mod firesc, spațiul ar fi fost netezit
cu succes, ceea ce reprezintă însă o capcană comodă. În mod firesc,
aș fi vrut să fim prieteni indiferent de orice ai crede tu cu
adevărat despre mine, pentru că până și eu sunt o ființă gregară și
nu mă poate privi tot ce crezi tu despre mine, însă uite că
aparențele au durata de viață a aparențelor (sîc)! În mod firesc,
aș fi scris (eu, dar și oricine altcineva) orice mi-ar fi plăcut să
scriu și nu ar fi fost nevoie să mă justific cu nimic și să
negociez cu nimeni, chiar dacă nu aș fi ghicit ce ar putea conta
mai mult pentru mine.
Nu mă mai impresionează gesturile de complezență în urma cărora
cineva se așteaptă să-mi prezint recunoștința o mie de ani de acum
încolo, deși nici eu nu știu uneori dacă nu cumva încă mai accept
abuzuri și dacă nu cumva încă mai abuzez fără să știu, fără să
vreau, fără să mă pot opri, e ceva așa ca o spirală, nu știu, dar
mă crezi că refuz să cred în tragedie, că basmele m-au traumatizat,
mă fac să vomit filmele efectelor speciale și eternelor conflicte
dintre bine și rău de pe urma cărora nimeni nu învață nimic în
fond, parcă mă face să vomit și cel mai mic element de narațiune,
de asta nu prea îmi vine să scriu romane, le-aș scrie numai dacă aș
putea să perturb însăși funcționarea lor într-un mod în care, nu
știu, să te facă să te apuci de meteorologie sau de grădinărit, sau
nu, nici asta, parcă aproape orice activitate nu poate decât să
producă în cele din urmă violență, parcă orice schimbare la un
nivel sau altul nu poate fi decât violentă în ultimă instanță…
Și atunci cum procedăm?
Îmi spui că vrei să fim prietenx, îmi spui că vrei să fie prietenie
și pace și iubire în lume, îmi spui că vrei să fii prietenx cu
toată lumea ca să nu deranjezi pe nimeni și nimeni să nu te
deranjeze și toată lumea să fie fericită, mai ales tu când vei
constata acest lucru.
Însă nu e toată lumea fericită. Ar putea fi? Ne mai putem pune de
acord? Se spune „ne mai putem înghiți?”, dar până la urmă cine
înghite pe cine? Dacă e să ne luăm după manifestul antropofag al
lui Oswald de Andrade, toată lumea înghite pe toată lumea.
Nu știu; tot ce știu e că am învățat multe lucruri și că pe unele
le-am uitat, iar pe altele a trebuit să le revizuiesc, deoarece
Cristofor Columb a fost un criminal, zeci de milioane de oameni au
murit de dragul misionarilor și al visului unei libertăți de-o
vară, sau câteva decenii cât s-a putut să-ți iei dintr-un singur
salariu casă și mașină, iar alte zeci de milioane au murit pentru
niște imperii care nu au fost nicicând în stare să-și consolideze
puterea fără să impună conformism până în cele mai mici detalii,
imperii unde ai valoare dacă ai bani de plimbat prin mall-uri care
consumă cantități enorme de energie și menținut servitori cărora,
firește, le reții actele de identitate…
Dar oare știi cum a fost cu așa-zisa abolire a sclavagismului, cu
criminalizarea jaywalking-ului (trecerea prin mijlocul străzii) și
a altor asemenea mărunțișuri așa încât afro-americanii să aibă
șanse cât mai mari să presteze muncă forțată în închisori? Oare
știi că n-au început să-i elibereze decât în măsura în care au
inventat unii încă o industrie din a-i urmări pe eliberați cât de
frumos se poartă după eliberare? E ca și cum binele tău sau al meu
nu e bun decât dacă cineva poate profita de pe urma lui.
Cea mai mare dependență, cel mai mare handicap cred că ăsta e. Să
crezi în povești și să nu te întrebi mai departe. Să-ți găsești o
echipă cu care să ții, câini până la moarte. Și atât.
Poate și mie mi s-a vândut cu succes o poveste când zic: lumea ar
putea fi totuși un pic mai „bună”. Pentru cine? Doar pentru mine?
Doar pentru oamenii ca mine? Doar pentru oameni? Ce facem cu
animalele pe care încă le mâncăm, putem fără ele? Ș.a.m.d.
Nu m-am gândit apoi că diferența mea se poate ciocni de diferențele
altora. Nu m-am gândit că se poate foarte bine să nu exist și să
nu-mi fie dorită existența. Din capul locului mi-a venit destul de
greu să concep că alți oameni nu au nici pe departe aceeași relație
cu limbajul/lumea.
Și așa lumea asta e o luptă, viața asta e o luptă, societatea asta
e o luptă - ca apoi să aflu, prea târziu, după ce m-am pornit, că
până și literatura e o luptă.
Îmi închipui, poate cu naivitatea indusă de belepoca neoliberală în
care am copilărit, că dacă aș fi făcut muzică, de exemplu, nu aveam
stresul ăsta, poate pentru că acolo fiecare e deja cu nișa lui, nu
prea mai are nevoie să și-o sculpteze nimeni de la aproape zero și
se găsește oricine din oricare colț al lumii să te îmbrățișeze, sau
cel puțin așa îmi place să cred pentru că măcar eu sunt genul care
vine să te îmbrățișeze chiar dacă ești un obscur artist de noise de
pe alt continent.
Așa mă gândesc că poți la fel de bine să rămâi doar undeva într-o
arhivă, pentru că mentalul colectiv nu ar putea fi nicicând la fel
de încăpător. Dar și arhivele alea poluează, ocupă spațiu!
[...]
Să mă învinovățesc că nu am investit în așa fel încât cartea de
față să apară pe hârtie reciclată, că trăiesc într-o societate în
care hârtia reciclată e mai scumpă decât cea proaspăt scoasă din
abatorul copacilor?
Pot doar să-mi închipui că mesajele produse de mine ca om vor conta
pentru alți oameni și astfel să mă simt mai bine, dar iată, nu are
nicio voce lemnul care ajunge hârtie (înălbită, whitewashed) sau
mobilă, violența comisă nu se mai simte, deși încă ne mai place
mirosul acela proaspăt când hârtia a fost tatuată nu demult.
Azi vă prezint (vă vând, ce mai colo și încoace) ce-mi mai trece
prin cap și răspândește ecouri prin restul corpului, fiindcă unele
idei mă trăsnesc la propriu și simt așa ceva pe coloana vertebrală,
ca și cum orice mă poate stimula la modul ASMR (îmi e greu să
explic, așa că vă las să căutați; mie mi-a intrat în reflex să fac
câte o pauză de la citit ori de câte ori trebuie să caut ceva până
atunci necunoscut).
Cu ochii poți scana acest text, cu gura trebuie să depui salivă -
cel puțin așa mi se întâmplă și mă străduiesc să nu mi se vadă
curgerea, decât în singurătate, ca atunci când bat tobe în aer și
ciupesc corzi de aer. Scurgerea și excreția se întâmplă, doar că ni
se spune să n-o expunem. Dar știi cum e să nu poți merge la toaletă
că te așteaptă clienții? „Puterea financiară se bazează pe
exploatarea muncii cognitive precare: intelectul general în forma
sa prezentă a separării față de trup” (Berardi).
Și astfel rup din somn ca să scriu, să cercetez (da, să cercetez,
să pretind că pot face acest lucru fără convulsii prea mari) de ce
nu dorm mai bine, de ce a doua zi nu-mi vine să mă ridic din pat
(așa că alarma e pusă încăt să fie nevoie să mă ridic din pat, ca
să nu mă enerveze și mai tare), de ce a doua zi nu privesc în
oglindă cu vreun sentiment de ușurare că aș fi ieșit din
indeterminismul nopții, din visul în care, până la urmă, îmi
distribui spațial povara de a fi, îmi împrăștii durerea încât să
n-o mai simt, privirea e anesteziată, face urbanistică
halucinatorie, peticind din rămășițele zilelor, și nu ar putea
plânge decât prin zgomotul apelor ieșite din matcă traversând un
waste land cu proprietăți variabile, iar traversarea e totul…
Apoi va începe o altă zi în care nu pot merge la terapie, care nu e
în același oraș, care nu e în orașul în care s-a întâmplat să mă
nasc și în care trebuie să mă confrunt cu faptul că oamenii cu care
aș putea avea cele mai multe afinități nu sunt lângă mine și nici
chiar Internet-ul nu poate facilita toate întâlnirile posibile; nu
știu dacă sufăr de prea multă interconectare sau de prea
puțină.
Uneori pare că singurul rezultat al oricărei încercări este că mă
voi retrage, mă voi retrage ca un arici, mă voi retrage într-o
fereastră, într-o cameră goală, într-un colț îndepărtat - în cel
mai bun caz… Dar nu-mi permit luxul de a lua în calcul sfârșitul.
Începe ziua.Și iată niște linii de fugă, nu doar puncte, și când
spun puncte și linii de fugă, sper că nu am exclus vreun terț, cum
arată algerianul Derrida că a tot făcut filosofia occidentală
(baremi că până și lui i-au scăpat câte ceva). Sigur mi-a scăpat
ceva printre mormanele de cărți necitite, citite pe jumătate,
citite pe sărite, și nu mă pot lăuda decât cu mormanul de viață
netrăită, poate de netrăit. [...]
-------------
trei zile
Rețeaua constată o scădere a activității utilizatorului
pe parcursul a trei zile în care a petrecut mult mai puține minute
online.
de fiecare dată vii în alt corp
pentru același răstimp
prea puțin pentru dorința mea
prea mult pentru nemeritul meu
pentru trei zile
se petrece mirarea
de a fi împreună
niciodată parte a locului
față de care provocăm contrast
locul e mereu același
întotdeauna aici și acum
fără racord la oriunde altundeva
ce m‑ar face să uit că ești lângă mine
când mă ții și mă strângi
ne leagă aceleași plăceri
și atunci mă las încet
încet e cuvântul safe
să nu merg nicăieri anume
un privilegiu nemăsurat
să plătești tu pentru asta
dar numai trei zile durează liniștea
și înapoi la motoarele ce mi te‑au adus
fără să ne gândim
că pentru proximitatea noastră scumpă
și‑au dat energia oamenii și măruntaiele pământului
îmi spun atunci că trebuie să facem economie
că oricum liniștea ta îmi va ține de sete
că m‑ai liniștit îndeajuns
dar mai târziu pământul reavăn tot se pierde
înapoi la balta ecranului
implorându‑te cu o discreție ce dă pe dinafară
deci să aștept următoarele trei zile
din vreun alt an
în care să te apropii
și nisipul din sahara trece mai des prin țară
dar așa
și dunele abia așteaptă zăpada
și tot promit
că voi învăța într‑o zi să fac bani
cum fac alții
ca și cum ar respira
dar eu nu‑s alții
îmi vând liniștea pentru puțin
la o margine fără ieșire care să‑mi placă
o neplăcere de neconceput pentru tine
și flăcările se mai retrag
și marea își mai schimbă culoarea
ce ți‑aș putea spune
care să fie material de construcție
în vântul care bate între două ape...
Rețeaua constată că activitatea utilizatorilor atunci când sunt
îndrăgostiți se reduce vizibil și se împarte între aceștia,
reducându‑se și profiturile noastre.
[Poezia asta a fost scrisă inițial pentru cadrul Cenaclului X, un
cadru al persoanelor queer, care nu se încadrează în norma sexuală
dominantă a societății (ceea ce se intersectează cu alte norme: de
exemplu, autismul e pe spectrul neurodivergențelor, ca neurotipuri
distincte de „normalitatea” neurotipicilor), sau încă dominantă în
partea noastră de lume (în jurul acestui „încă” plutind mult praf
de pușcă), iar acolo în cenaclu s-a pus întrebarea în ce măsură sau
dacă chiar este o poezie queer.
Cred că s-ar putea demonstra treaba asta și pornind de la
„fenomenologia queer” gândită de Sara Ahmed, care pune problema la
modul: nu „orientare” (vine de la Orient?), nu „deviere de la
normă”. De fapt, atracția dintre corpuri este reglementată ca să
fie restrânsă. Un corp este queer în momentul în care este atras de
corpuri de care „nu ar trebui să fie” (de ce nu?). Ce am scris nu
este „explicit” (deși ar putea deranja orișicum pe inchizitorii
care vor recunoaște codurile subversive), dar lasă să se înțeleagă
că ascunde o asemenea transgresiune, care explică această cealaltă
restrângere, a posibilităților prin care se pot exprima public
asemenea corpuri.
În timp ce alte persoane din cenaclu, poetx care se lasă inclusx în
acest „-x” care poate fi perplexant, duc provocările în câmp
deschis, după posibilități (e și aici problema unui fel de
privilegiu, față de cine se află în poziții vulnerabile și își
asumă riscuri scriind sau participând orișicum), am preferat cumva
ceva „infra-”, poate și dintr-o anumită lașitate, sau poate și din
dorința de a nu da explicații (pentru că asta la noi este asociat
instinctiv cu sectarismul, cu prozelitismul!) sau de a proteja
persoane dragi care însă n-ar putea înțelege de ce m-aș expune,
chiar dacă „gura lumii” e la concurență cu un vid. Deja eram într-o
poziție suficient de marginală încât poate nu a surprins atunci
când am apărut în antologia Adăposturi, sau în orice caz ecourile
nu au ajuns la mine. E ca și cum deja nu aveam mare lucru de
pierdut, e ca și cum deja scria pe fruntea mea că nu sunt „ca toată
lumea”.
Revolta mea am lăsat-o, poate de prea multe ori (chiar și după ce
am conștientizat și mi-am autoironizat pornirile de „război al
tastaturii” în cartea mea anterioară, ulei de palmier), să se
strecoare în dezbateri cu necunoscuți și cunoscuți care nu-mi pot
ierta acum intransigența (cum însă și mie mi-e greu să le iert
înțelegerea prea limitată a lucrurilor).
În schimb, tandrețea mi-a fost foarte greu să o scot la iveală,
adică s-o verbalizez. Nu am pornit de la o convenție anume de
poezie de dragoste, ci m-am sprijinit, ca într-o cârjă, de
observația pe care am avut-o chiar în timp ce am avut prima dintre
experiențele erotice din care derivă ceea ce am scris. Nu numai
percepția timpului era diferită, ci și relația mea cu Internet-ul,
cu Facebook-ul cel prea de toate zilele. Prietenii mei nu de puține
ori mi-au zis că stau prea mult pe Facebook, însă mustrările lor nu
aveau niciun efect. Pe când alături de persoana pe care o iubeam,
și pe care nu o puteam avea alături pentru mai mult decât un
sfârșit de săptămână înainte ca fiecare să se întoarcă în mediul
său ostil, simțeam o detașare organică, o sațietate care venea de
la sine. Spre deosebire de aproape orice alt context, chiar nu
doream să fiu în altă parte în același timp.
Placată pe această observație intuitivă este ideea pe care am
extras-o ulterior dintr-un studiu despre activitatea unor
utilizatori de Facebook în timpul și în afara unor relații de
dragoste și am transpus-o într-un discurs ironic „personalizat”.
Unor oameni le place să vorbească despre Facebook ca și cum ar fi
aproape o persoană (corporațiile sunt „persoane”, fie și juridice).
Așa că am întreprins o ciocnire care, deși nu prea s-a folosit de
cuvinte deja date și o ordine a lor, o asociez cu poezia
conceptuală, care în definiția mea implică și această ciocnire a
modurilor diferite de a scrie și/sau a citi, inclusiv moduri care
sunt considerate ca nefiind „poezie” sau „literatură”, ori adecvate
pentru așa ceva. Oricum am mai defini-o, literatura implică pentru
mine în primul rând o lărgire…
Queer mai înseamnă și „eșec”. Careavasăzică, am eșuat în a mă
adapta la cultura „mea”, la normele dominante acolo unde s-a
întâmplat să mă nasc, la așteptările unora din jur, pentru care
sunt sau voi deveni din acest moment o oaie neagră. O viață
„ratată”, „distrusă”, spre satisfacția altora. Dar ce înseamnă a nu
fi „distrus”? În moduri indirecte, „normalii” conștientizează că
sunt captivi în banalitatea lor, altfel nu ar fi avut niciun
interes față de orice ar fi altfel. Iar banalitatea lor frumoasă
este totuși o construcție istorică. Aurel Codoban (un eseist cu mai
puține scăderi decât alții din România, aș spune), în cartea sa
Amurgul iubirii, are niște concluzii, care m-au surprins și
pe mine, referitoare la ce înseamnă sexualitățile minoritare și
poziția femeilor în societate acum și în viitorul imediat. Asta ca
să aveți o altfel de înțelegere a ce se întâmplă. Chit că nu s-a
tradus încă din Sara Ahmed, care ar fi încă mai
controversabilă.]
-------------
austin, texas. intru pe NUMTOT (grup de meme cu urbanistică
și transport feroviar) aflu că în Austin e anotimpul alergiei la
polenul de cedru. de ce strănută lumea? din cauza sexismului
botanic!
se pare că în orașe (oare doar la americani?) s-ar planta mai mult
copaci de sex masculin, care produc polen, ceață de polen!
nu se plantează la fel de mulți copaci de sex feminin care ar putea
captura polenul, deoarece produc semințe.
sinusul cetățenilor poate suferi în continuare („vrei să spui că
respir acum sperma copacilor!?”), a contat mai mult să consume mai
puțin municipalitatea pe măturat semințele…
ah, limitarea producției fructelor și murdărirea trotuarelor… cum
îmi amintesc că la boema, în constanța, existau niște arbuști de
mur (poate mai sunt, dar mă îndoiesc), în jurul cărora s-au făcut
parcări… până ce s-au tăiat și ei, că boșilor nu le plăcea senzația
asfaltului însiropat cu sucul murelor când coborau din
autoturismele lor prețioase
ce irosesc atâta spațiu din lume,
lumea ca spațiu carosabil,
lumea ca parcare,
ce nu poate fi împărțită cu
atâția copaci demni de a fi „toaletați”,
că altfel pot cădea peste un prețios parbriz
ori nu se mai vede mașina din apartament,
nu mai pot dormi proprietarii de mașini
de grija mașinilor,
săracele mașini zgribulite în frig…
în fața apartamentului părinților mei din constanța
din grădinile vecinilor din copilărie
nu a mai rămas decât un rest de vie,
grădinile pe care le priveam mai mult prin gardul viu
au devenit o parcare,
iar majoritatea copacilor de lângă bloc
au fost „toaletați”,
probabil cineva așteaptă să-i mulțumesc
că am acum un pic mai multă lumină în casă,
dar s-a mai redus și din intimitatea oferită de frunze
(o existență „toaletată”, ca să-l parafrazez pe Adorno)...
dar se dovedește că de fapt lucrurile stau mai complicate.
cică nici copacii femeiești nu absorb așa de mult polen (restul
oricum ar pluti în derivă), și oricum cedrii nu sunt atât plantați,
cât „buruienesc” locul.
cică existau focuri sezoniere (cam ca în Australia, unde
restituirea sistemului de incendiere al aborigenilor ar mai fi
redus din totalul suprafeței incendiate) care mai restrângeau
populația cedrilor, iar non-intervenția umană ar fi produs în acest
caz un dezechilibru.
nu știu cum vine treaba, tot ce știu, fără să miros încă, sunt
semne ale extincției.
de altfel, există o pagină de Wikipedia pentru „sexismul botanic”,
ca sintagmă atribuită horticultorului Tom Ogren, însă articolul
este marcat ca fiind de o neutralitate și legitimitate
discutabile.
nici nu mai știi dacă să-i crezi sau nu pe editorii de pe
Wikipedia, că i-am văzut nu de puține ori ștergând articolele unor
personalități doar pentru că editorii respectivi au bătut cu pumnul
în masă: „bă, n-am auzit de tine, deci nimeni nu te știe, ce
relevanță ai?”
un lucru e cert, modernitatea chiar a fost de multe ori o pierdere,
excluzând alte moduri de a privi, de a simți, de a fi, ceea ce este
mai puțin cert e ce ar fi de făcut în continuare, fiindcă ar fi
iluzorie orice încercare de a restabili o versiune mai veche ca și
cum ar exclude mecanismele ce au dus în punctul în care ne aflăm
azi, dar această iluzie este un adevărat miraj care face ravagii în
continuare.
apropo, Oyèrónkẹ́ Oyěwùmí argumentează în Inventarea femeilor că
este discutabilă „categorizarea genului, ideea că aceasta ar fi
ceva natural și universal în condiția omenească. Am arătat că genul
nu aparține ontologic de etosul Yorùbá și, în consecință, prezența
unor construcții de gen, ce pot fi identificate în limbă, istorie
și instituții, e în cel mai bun caz dovada unor schimbări sociale
recente, iar în cel mai rău caz confirmarea unor impuneri străine”.
mai exact, „etosul Yorùbá” ar fi stratificat, în schimb, după
vârstă, teorie pe care iarăși alții o contestă și o consideră
părtinitoare…
în studiile sale antropologice privitoare la Papua (Noua Guinee),
Margaret Mead observa deja că societățile „primitive” atribuie
indivizilor roluri diferite ce nu se aliniază determinismului
biologic occidental…
în Samoa, o parte a culturii tradiționale o reprezintă persoanele
faʻafafine, un rol între masculinitate și feminitate. unele culturi
ale nativilor americani recunosc asemenea persoane pe care
activiștii le numesc acum persoane „cu spirit dual”, fără ca noua
sintagmă să fie acceptată de toată lumea ca înlocuitor pentru
vechile denumiri deja existente, multiple, dintre care unele
desemnau roluri ceremoniale mai degrabă decât de gen.
unora le place să spună că prețuiesc diversitatea culturilor
omenirii, dar multitudinea dă bătăi de cap birocrației, care caută
eficientizarea, unificarea și omogenizarea, cuvinte care rimează cu
suprimarea, adică violența colonială, impunerea modernității cu
forța (dacă îți plac unele aspecte ale modernității, greu de admis
critica decolonială conform căreia chiar dezvoltarea acestora a
fost inseparabilă de exploatare, privatizare, suprimarea și
ridiculizarea indigenilor - și, după cum se poate vedea, fostele
imperii coloniale nu au acceptat nici până acum să-și asume o
autocritică oficială). și mai e și faza aia că eticheta de world
music s-a inventat doar pentru că le venea peste mână magazinelor
de muzică să realizeze câte o categorie pentru fiecare gen de
muzică venită din altă parte a lumii decât SUA sau Marea Britanie,
doar că acum Internet-ul îți permite să auzi de gamelan și de toate
subtipurile de gamelan, nu ar mai trebui nici să te gândești că
numai muzica clasică europeană ar fi fost culmea civilizației.
dar, ei bine, acum ni se și cere să ne definim cu precizie (chiar
și când o devenire nu se lasă astfel definită) pentru a se veni cu
precizie în întâmpinarea nevoilor noastre, și uneori chiar putem să
ne întrebăm la ce bun și ce ne așteaptă atunci.
corporațiile căutau oricum să inventeze noi nevoi, zic bogdaproste
pentru apariția încă unei nișe de consum, iar treaba asta poate să
stimuleze în plus o parte a forței de muncă (e ok să fii cine ești,
dar vezi să-ți ceri drepturile, să nu care cumva să te
sindicalizezi, ok?), timp în care pot pretinde că reprezintă o
forță socială pozitivă, deci să aibă o imagine pozitivă! cât de
simplu!
„pozitiv”, tușesc unii și bolborosesc ceva despre cum „trebuie să
faci ca romanii în Roma”, doar că nu se mai știe cine sunt romanii
și dacă nu cumva s-au lăbărțat pe mai toată planeta - sau mai puțin
unde sunt „policentriștii”... da, da, ăia care doar vor alt
imperiu, mai pe gustul lor, dar te fac să crezi că-ți vor
suveranitatea…
te întreabă cineva unde vrei să te naști?
de ce să nu ai voie să te deranjeze aranjamentele făcute de
contemporani și înaintași?
ai privilegiul să te poți muta oricând într-o altă țară, într-o
altă cultură?
va reuși transplantarea?
(îți vine în cap, irezistibil și inevitabil, un hit infect care
avea refrenul: „nu ne-am născut în locul potrivit, dar nu-i
nimic”…)
-------------
strada mircea vulcănescu, bucurești. burghezule împuțit
degeaba te dai cu parfum
NU ȘTII
CUM E SĂ-ȚI MOARĂ TOȚI DIN CASĂ
TOȚI DIN CASĂ!!
ÎNTINȘI PE MASĂ!!
VINO SĂ-I MIROȘI
ȘI SĂ SCOȚI BANI DE ÎNMORMÂNTARE!!
CUM E SĂ N-AI BANI DE ÎNMORMÂNTARE??
N-AI BANI DE ÎNMORMÂNTARE!!
CE VEI FACE??
VEI CERȘI ÎN PIAȚĂ
ÎNTRE ROMÂNII CARE ABIA DACĂ
UN LEU ȚI-AR MAI DA
TE VEI LEGA CU UN LANȚ
DE CASA POPORULUI CARE NU E
ÎȚI VOR DA AMENDĂ
CĂ DERANJEZI NELINIȘTEA PUBLICĂ
MIROASE ÎN CASĂ!!
VECINII CRED CĂ IAR MIROASE
GROAPA DE GUNOI DE LÂNGĂ BLOCURILE DE LUX
FAC RECLAMAȚIE LA GARDA DE MEDIU:
„NE PARE RĂU DAR NU PUTEM AJUTA
NE PLACE SĂ MURIM ASFIXIAȚI
TOTUL PENTRU PROFIT”
VECINII APOI ÎȘI DAU SEAMA
CĂ MIROASE ÎN CASĂ!!
MORȚII SUNT PE MASĂ!!
ÎȚI VOR DA AMENDĂ
CĂ NU I-AI ÎNMORMÂNTAT
ÎȚI VOR DA AMENDĂ
CĂ EȘTI SĂRAC
NU POȚI PLĂTI NICIO AMENDĂ
MAI TRECE UN TERMEN DE CÂTEVA ZILE
ÎN CARE VECINII MAI FAC RECLAMAȚIE
DAR N-AR SĂRI CU BANI DE ÎNMORMÂNTARE!!
degeaba te dai cu parfum
burghez împuțit
putoarea persistă
dar prețul imobilului
nu poate decât să urce
-------------
[...]
Destul! Act performativ de limbaj. Spunem, nu facem, nu putem face,
facem ceva, nu e destul, pentru ei (treci și tu în fiecare zi pe
lângă sediul unei firme de armament? Ce coincidență, și eu! Ne
vedem acolo să bem o licoare produsă de copii sclavi? Mersi, mi s-a
mai spus că am simțul umorului!) nu e niciodată destulă moarte,
destulă suferință. Te consolează dacă îți faci filme în cap despre
cum o cafea vărsată perturbă o întreagă linie de producție?
Adevărul e că nici nu poți să-ți faci filme în cap despre ce se
întâmplă la nivelul acela financializat. Sunt bursieri anonimi care
știau ce se va întâmpla pe 7 octombrie, s-au folosit de mașina
timpului din dotare. Vom ști și noi ce știau peste 50 de ani…
-------------
exarcheia, atena. un hipster ca mine și ca tine (poate)
stă la o terasă din piața exarchion,
savurează liniștea momentului
în care statul polițienesc
își trage și el un pic sufletul
înainte de încă o rundă de dat la gioale
pentru subminarea monopolului violenței,
ajutoarele date încă unei mulțimi de refugiați
pe care guvernarea nu-i vrea pe teritoriul greciei,
problemele cauzate sărăcuților bancheri,
chestiuni la ordinea zilei în cartierul anarhiștilor.
citez dintr-o recenzie recentă de pe google maps:
„cea mai bună expoziție semi-permanentă de polițai din atena, cu o
mare varietate de culori și uniforme așa cum nu ți-ai putea imagina
:) program 24/7 :)”
ceea ce nu prea știe hipsterul e că deja nu mai e ce a fost înainte
și după Alexandros Grigoropoulos (adolescentul neînarmat împușcat
de poliție în 2008), au venit conservatorii și au mai ras din
squat-uri ca să vină rechinii imobiliari ce abia așteptau niște
proprietăți ieftine în centrul capitalei. Marietta Sunergian spune
că intenționat cartierul a fost înfățișat în mass-media ca o zonă
de război, în timp ce există în realitate „57 de librării, teatre,
spații sociale gratuite”. a omis să spună că tocmai gratuitatea le
stă altora în gât, nu le vine să împartă spațiul public cu atâția
„ciudați” care îi fac să se simtă „în nesiguranță”
da, desigur,
are cineva voie vreodată
să se simtă în nesiguranță
printre „normali”?
are cineva voie vreodată
să se plângă
că nu-i sunt reprezentate interesele
și să nu i se spună că
„asta e doar ideologie”?
are voie cineva să fie
„claponul apatic și iubitor de pace”?
ăștia te obligă să te lupți ca să nu te războiești.
vecinii cooperează numai dacă li se pare mai profitabil.
granada a supraviețuit atâta timp doar pentru că a fost în
interesul economic al creștinilor.
pentru ce să încetinești schimbarea climaterică atunci când băieții
deștepți așteaptă să se scoată cu noi câmpuri arabile?
slogan: „de ar fi fost clima o bancă, guvernul ar fi salvat-o”.
-------------
[...]
gradul meu sau al tău de „libertate” s-ar putea măsura și în
funcție de natura infrastructurii energetice și de gradul de
autonomie energetică, de tipul combustibililor, de creșterea
nivelului și a acidității apelor, poziționarea metalelor rare
exploatabile, tendințele demografice, gradul de automatizare al
forței de muncă, politicile de migrație, repartizarea parcurilor
logistice, administrarea gunoaielor, concurența dintre concernele
farmaceutice, preferințele alimentare și convingerile decidenților
politici, cât de unite sau de dezbinate sunt capetele spectrului
politic, gradul de reglementare al datelor noastre personale,
profitabilitatea rețelelor sociale în formele lor actuale de
organizare, proprietățile fizice ale materialelor considerate
indispensabile vieții moderne, capacitatea sau incapacitatea băncii
centrale de a tipări bani, rezervele de aur.
un moment
cu un gând
la un loc
care bucură
și o activitate
plăcută,
cum ar fi aranjarea unor pietre
într-un podiș montan,
o mică stupiditate
care să nu perturbe prea tare.