[Lucrez din 2018 încoace la acest volum numit „fagure”, manuscris pe care am încercat la un moment dat, prin 2022, să-l termin în grabă ca să-l predau editurii Hecate.
Nu știu când și dacă îl voi mai publica integral, nu atât sau nu doar din cauza climatului politic, ci și pentru că nu mi-am mai găsit (și nu știu când îmi voi mai găsi) timpul și energia de a duce la capăt acest proiect exagerat de ambițios pentru respirația mea, de regulă, scurtă: îmi doream ca această carte de poezie amestecată cu teorie - doar că, de data asta, mai totul fundamentat pe experiențele mele, de persoană autistă și trans lipsită de stabilitatea financiară și locativă necesară pentru o tranziție demnă, și ale celor cu care am creat legături - să fie răspunsul meu cel mai adecvat (?) cu putință (dar nu cu Putin-ță!) la „Marea Regresie” și la războaiele aflate în plină desfășurare...
Țin să reamintesc că m-am „inițiat” inițial într-o lume literară destul de conservatoare (totuși, mai puțin explicit conservatoare în anii formării mele, dinainte de 2014, când Crimeea a fost ocupată și rușii au început să ne atace cu propagandă conservatoare, în tandem cu republicanii americani), în mijlocul căreia încercam, ca persoană lower middle class fără părinți scriitori sau alte asemenea conexiuni, să acumulez capital simbolic - fiindcă speram cândva că așa pot lua „elevatorul social” - promovând o literatură de neo-avangardă mai mult în sensul experimentului „formal”. Asta îmi plăcea, doar că mi-am permis s-o fac numai atât timp cât părinții mei, la Constanța, m-au susținut și mi-au permis, fie și în condiții modeste, să-mi dedic majoritatea timpului lecturilor și scrisului.

La origine, avangarda însemna și politizare, însemna contestarea granițelor din artă și viață (vezi Peter Burger), iar în direcția asta m-am îndreptat în anii în care m-am zbătut pe piața chiriilor și pe piața muncii din București, mai cu seamă din 2021, când am intrat, din exasperare față de alienanta scriitorime din jurul meu, în gruparea feministă queer a Cenaclului X, alături de persoane care, fiind îndeobște mai tinere, și-au putut mai lesne construi discursuri, da, revoluționare, care nu dau socoteală nimănui, care spun răspicat lucrurilor pe nume, iar aici includ genocidul din Gaza, despre care, spre rușinea mea, mai mult am tăcut. Nu am cum să nu mă simt inadecvată și mai degrabă lașă...

În acest context, mi-am zis să nu-mi mai postez textele la care am muncit direct pe rețelele sociale, unde oricum sunt condamnate la lectura „TL;DR”, ci aici.

Ca parte a Cenaclului X, am participat la „Contrar așteptărilor. Festival de literatură queer” din 2022 și la alte lecturi publice cu texte din acest manuscris, uneori cu variante abreviate, adecvate contextului; câteva fragmente au apărut în două dintre volumele noastre colective („Adăposturi” și „Zilele muncii, corpurile muncitoare”).
În carte, poate chiar și în aceste fragmente pe care le-am selectat acum, încă mai sunt destule faze cringe și/sau mai mult sau mai puțin problematice... ori care ar putea fi pur și simplu îmbunătățite. Îmi puteți trimite feedback în privat, dar nu permit aici comentarii din motive evidente.]

(trigger warning: capitalism, fascism, colonialism, clasism, rasism, xenofobie, speciism, homofobie, transfobie, testosteron etc.)
„Fiind exclus prin modul cum m-am născut și prin preferințele mele de ordinea socială, nu am fost niciodată conștient de diversitatea sa. Nimic în lume nu era irelevant: stelele de pe mâneca generalului, cotațiile de la bursă, recolta de măsline, modul de funcționare al sistemului judiciar, prețul de schimb al grâului, paturile din flori. Nimic. Această ordine, temătoare și temută, ale cărei detalii erau toate conectate, însemna un singur lucru pentru mine: exilul.” - Jean Genet, via Mary Nardini Gang, Către cea mai queer dintre insurecții, trad. de Luca Istodor
The first world's got greedy, we're consuming it all / The third world's got hunger and military control / This unequal balance is a master plan / One gets rich from the other's land / They've got it all worked out / And we give our consent - Chumbawamba, Invasion (Pictures of Starving Children Sell Records)
(RIP Chloe Sagal. Sursa: Remembering Our Dead)
lowensdale square, portland. aici, pe data de 19 iunie 2018, la colțul de la intersecția SW Main St-SW 4th Ave, Chloe Sagal și-a turnat în cap o sticlă de „apă murdară” (au declarat martorii în presă), a aprins o brichetă și s-a lăsat cuprinsă de flăcări. Prea târziu au reușit trecătorii să stingă focul, era încă în stare de șoc, „hiperventilație”; a murit la Legacy Emanuel Hospital.
dar în momentul în care mașina corporației vine dinspre Bank of American Financial Center să captureze zona într-o arhivă online, deja locul nu mai amintea de asta, în schimb se disting mai multe persoane, mai toate tinere: unele țin pancarte pentru abolirea ICE, altele stau în picioare sau pe scaune pliabile, discută aprins. dau un clic pe colțul respectiv și văd altceva: în colțul cu judecătoria au apărut mașinile poliției orașului Gresham, iar în parc nici urmă de protest. se disting pe asfalt un pătrat, un triunghi și un cerc; de deasupra lor, două săgeți trimit la ceea ce par a fi șapte fraze sau nume. în primele patru, fiecare prim cuvânt se termină în „-am”. a cincea aproape că se poate distinge: SAT HAM THROAT. caut sintagma, găsesc ceva despre „sunetele chakrelor”. citesc pe diagonală: SAT CIT ANANDA. conform wikipedia, „satchitananda reprezintă „existența, conștiința și extazul”, este „un epitet și o descriere pentru experiența subiectivă” a principiului brahman. iar pe unul dintre stâlpii din intersecție: o reclamă la AIDS WALK PORTLAND. două persoane în imagine: un bărbat în tricou roz, cu o chelie și un tatuaj pe brațul drept, și o altă persoană, în tricou galben, cu pielea mai închisă la culoare; filtrul o desfigurează complet (cu toate că peliculele Fuji, Kodak sau Afga puteau reda culoarea întunecată a pielii actorilor afro-americani, în producție s-a ignorat mult timp calibrarea paletei și a luminii acolo unde în imagine sunt persoane de culoare), deși pixelii sugerează un zâmbet strălucitor (fac doi pași, imaginea se clarifică). intru pe site, îmi apar mai multe imagini cu persoane care zâmbesc și râd, este o organizație caritabilă: mergi aproape 4 kilometri cu toată familia și strângi fonduri pentru lupta contra HIV/SIDA. încă puțin și au strâns $400,000.
mă întorc la articolul despre Chloe: ultima frază sugerează că, dacă va exista ceva pe post de monument comemorativ, va fi privat și în afara statului Oregon. cunoșteam pe cineva din Arizona - i-ar fi plăcut să mă urc într-un avion, să ne întâlnim, mi-a dat asigurări că nu se va atinge nimeni de mine atâta timp cât nu-i suspendă ăștia permisul de armă, mi-a povestit cum un magazin din cartier a fost transformat de ICE într-un centru de detenție pentru migranții „ilegali” și în timp ce se plimba noaptea pe răcoare se auzea cum copilașii lor urlau și urlau… - care avea prieteni în comun prin Portland, așa am auzit.
Chloe Sagal era în vârstă de 31 de ani, dezvolta jocuri video indie și era o femeie trans. a devenit cunoscută pe Internet în 2013 după ce a dus o campanie de donații pe Indiegogo pentru un tratament contra otrăvirii cu metale, bani care s-au dovedit ulterior a fi pentru o operație de gender reassignment (până în 2014, asigurarea medicală ignora acest gen de operație ca fiind în aceeași categorie cu operațiile estetice). în urma acestei știri, a devenit ținta unor utilizatori de pe Kiwi Farms, o comunitate de hărțuitori care agresează pe Internet persoanele pe care le consideră „deviante” sau „bolnave mintal”; unii dintre aceștia o raportau pe Chloe Sagal ori de câte ori vorbea despre problemele sale de sănătate și despre posibilitatea sinuciderii în postările de pe Facebook, așa încât i-a fost suspendat contul de mai multe ori în lunile de dinaintea morții.
(Facebook a țintit prin politica sa eliminarea conturilor ale căror nume nu se potrivesc cu numele legal al fiecărui utilizator, politică prin care nenumărate persoane LGBTQ+ și/sau care prestează muncă sexuală, ori pur și simplu performează în drag, au fost alungate din rețea sau forțate să-și schimbe în mod regulat numele și numerele de telefon și să evite cumva să fie raportate; de pe urma acestei politici am avut și eu de suferit, Facebook obligându-mă să dovedesc printr-o carte de identitate că mă numesc yigru zeltil, așa că ironia face că a trebuit să mă trec pe numele de care mă voi lepăda într-o zi, numele dintr-un act pe care l-aș arunca la gunoi, cum aș arunca și Facebook-ul de care însă am ajuns să depind, așa cum depinzi când ești o persoană fără autonomie financiară, care nu-și poate negocia nici capitalul simbolic în favoarea sa, ale cărei venituri depind de respectabilitatea aparenței în fața atâtor oameni - gura slobodă a lumii - care nu au toleranță și nu au empatie în fața condiției tale diferite, aproape oricare ar fi aceea și cu atât mai mult dacă „bifezi” mai multe marginalități; reacționarii au grijă să demonteze sau să prevină cât mai multe plase de siguranță, în așa fel încât chestiuni precum tranziția - cum arată Preciado în Testo Junkie, controlată, ca și contracepția, de interesele complexului medical, „farmacopornografic”, care îi șantajează pe oameni cu dorința lor - să rămână privilegii - dorește-ți: viața demnă ca pachet premium -, să sacrifici liniștea și propriul timp pentru câștigul altora - ba chiar, la o adică, unii nu ar vrea nici să te exploateze, pentru că văd în asta un favor - și să riști totul, de aceea și ratele mari de tentative de suicid, pentru că te gândești că viața asta prin care trecem devine prea grea din cauza suferinzilor de darwinism social care abuzează de libertățile lor ca să facă rău, care vor cel puțin să te izolezi, mai mult atom decât fagure.)
m-am gândit să scriu (dar doar îl începusem, fiindcă apoi a trebuit să mă apuc serios de muncă și nu prea am mai avut chef de literatură) un roman „tezist”, cum știam că ar fi fost etichetat, despre toate încrengăturile posibile din tot acest context sociocultural, geografic, ca să înțeleg mai bine cum un oraș care pe la începuturile sale era atât de rasist (prin 1859, întregul Oregon era teritoriu interzis pentru oamenii de culoare, singurul stat american care a mers într-atât de departe cu segregaționismul) a reușit cumva, nu fără hopuri și nu fără ca rasismul, bunăoară, să persiste în anumite privințe, să fi dezvoltat totuși în ultimele șase decenii o contracultură atât de prolifică încât să devină un clișeu, un stereotip ideea că Portland-ul e „ciudat”, e „diferit” (și într-adevăr, sunt atâtea orașe-port, cum este și Constanța mea natală, care nu au avut genul acesta de traiectorie în istorie, alt lucru pe care am vrut să-l înțeleg).
lozinca neoficială a orașului, mai ales de când cu serialul Portlandia: Portland, stay weird. ecologism (sau cel puțin asta e reputația pe care o are orașul, că dincolo de „infrastructura verde” încă au probleme, de exemplu, cu autoturismele), progresism (Ursula K. Le Guin), hipstăreală pe pâine artizanală, ba chiar și anarhiști (chiar în timp ce scriam asta am aruncat un ochi pe Hyperallergic și am citit despre cum niște anarhiști din Portland au dezvoltat un dispozitiv de încălzire a oamenilor fără adăpost, fiindcă în unele orașe americane mor sute de oameni fără adăpost în fiecare iarnă din cauza hipotermiei, iar în orașe precum Los Angeles își improvizează locuințe pe trotuar mii de persoane tocmai pentru că e mai cald acolo).
după ce polițiștii din Minneapolis l-au omorât pe George Floyd în 2020, anarhiștii din Portland au inițiat o mișcare, au urmat marșuri de protest declarate revolte timp de mai multe luni, în care poliția locală a uzat de forță nu de puține ori - despre asta nici n-aș fi auzit dacă nu se făcea că au intervenit niște forțe federale cu dube fără marcaje în care erau luați pe sus fără explicații trecători ce se nimereau prin zonă…
n-am apucat încă să scriu romanul, deși aproape că pregătisem deja și un playlist cu muzică locală pe care s-o ascult (prin anii 2000, Portland-ul se pare că avea reputația de a avea o scenă locală cu un public foarte fidel; între timp, gentrificarea orașului și scumpirea imobiliarelor se pare că au afectat scena culturală), mai bine notez aici conceptul, să nu se piardă. dar apucasem atunci, în 2018, să public în Echinox textul acesta scris pe când mă aflam virtual în Scenic Portland View, de unde se văd la orizont munții vulcanici:
vise în portland
de aici se văd în depărtări
munții mai albi
ca oamenii ziși albi
ce au întemeiat acest loc,
mai curat, mai uscat
cu ura sub preș.
mi-ai spus, „ura noastră
de ce-i diferit
ne-a făcut în timp
să ne transformăm
în ceea ce urâm”. dar
istoria reintră pe fereastră.
cine dă să intre în cafenele
se va lovi de etichete:
este aceasta a safe space
sau nu este și atunci
„pleacă în altă parte sau
de unde ai plecat”.
dar vin de nicăieri, de la marginea imperiilor, am venit aici tocmai ca să fug de toți câinii care te latră că le-ai încălcat teritoriul din capul lor (îmi pare rău că jignesc câinii), îmi ridic ochii din cartea unei poete care a recartografiat harta lumii mutând reperul la Vancouver, de ce, uite așa, pentru că este orașul ei, pentru că se poate, cam așa cum au avut tupeul micii descoperitorii să-și facă pe „pământurile noi” orașe cu nume stil Noul Acasă, dar ăia nu erau în stare să înțeleagă capcana, numele este o cutie de aluminiu, un plastic care nu ar trebui să dureze așa de mult și, uite, de aceea mi-am pus un nume care nu vine de nicăieri și se va veșteji cu vremea, o pungă biodegradabilă pusă pe față, cu o fantă cât să ne putem iubim, omule, fi-ți-ar grația de parazit
cine dă să intre în cafenele
se lovește de sticlă,
prețurile sunt afișate
fără milă pentru cei ce
respiră în plus față de
cât este rentabil.
mi-ai spus, „soluții dacă sunt,
se vor găsi. capitalismul
le va manageria pe toate”.
„dada, cum ar fi să plătesc
cafeaua cu o poezie și
când nu e ziua poeziei...”
de aici se văd în depărtări
munții mai puri
decât orice puritate
la care ar visa cei ce
caută să-și omoare o parte
din ei, din ceilalți.
-------------
Un text este o luptă. je vis le texte comme un corps (Anne-Marie Albiach) - trăiesc textul ca (pe?) un corp.
Mă opresc aici ca să mă gândesc. Dacă nu pot, atunci înseamnă că îmi este furată posibilitatea. Câtă posibilitate mai am să-mi dedic timpul muncii artistice în locul altor munci, în folosul altora?
Un text poate fi o luptă cu contextul actual de dragul unui context potențial. Așa că ideile le simt foarte intense, simt cum radiază în corp, cum se somatizează cuvintele, așa dispare falsa detașare, dispar pretențiile de obiectivitate, cuvintele pot avea efecte pozitive și, poate mai cu seamă, negative.
Nu oricine are o familie care să ofere sprijin. Cunosc oameni care n-au avut nici această plasă de siguranță pe care am avut-o eu, folosindu-mă de bruma de capital simbolic dobândit agitându-mă în lumea asta a poeziei, care mi se potrivește și nu prea.
Creația însăși e colectivă, iar traducerea este o formă de lectură și de producție (Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus).
Dar ce mă fac dacă nu mă pot înmulți prin sciziparitate, dacă nu pot să devin fizic o mulțime? De ce să mă învinovățesc pentru că nu reușesc să mă apropii de productivitatea unui Ghiu?
De ce să-mi cer scuze că am o oarecare disfuncție executivă și îmi e mai greu să mă pregătesc să duc o acțiune, să mă gândesc la cum să mă organizez în prealabil, să duc acea organizare la bun sfârșit, să duc toată operațiunea la bun sfârșit?
De ce să zic că mă „înec la mal” când asta vine dintr-o expresie rasistă? De ce a-i aminti acest lucru unui scriitor înseamnă pentru el că îi încalc libertatea de a spune orice tâmpenie fără consecințe? Chiar așa să fie el cel care crede cel mai puțin în grija față de celălalt prin limbaj? Chiar așa nu mai avem grijă față de nimic și de nimeni?
Cineva nu a fost informat că informația vrea să circule. Îi mulțumim din inimă lui Mickey Mouse, dar în același timp ne pare rău. Ce mă fac dacă nu am condițiile necesare pentru a traduce ceea ce nu este în domeniul public nici când ar trebui (pentru unii e firesc că statele dau bani pe cercetare ca banii să ajungă în buzunarele elsevierilor), ci doar pentru a colporta?
Mai putem pune întrebări, mai putem spune că avem răspunsuri, mai putem pretinde că oferim soluții?
Poți spune că nu a fost niciodată vorba despre soluții, poți spune că poezia e altceva decât ce spun eu (și nu, să zicem, suma a ceea ce crede fiecare în parte despre poezie). Știu, plictiseală! Sau, cum ar urla Soviany, un reacționar care mi-a fost cândva profesor de poezie, IDEOLOGIE!!!
Deschideri. Ușa cuiva e rana altuia? Să spunem că operez deschideri? Unii oameni se feresc de a-și deschide mințile, se feresc de a se infecta. Dar toate ideile sunt infecții care trăiesc prin noi. Tu cu ce idei trăiești în simbioză?
O idee care mă obsedează este că sistemul actual trebuie radical schimbat - și cumva măcar unele din aceleași cauze afectează și producerea literaturii, și gradul de disponibilitate față de alteritate sau chiar de neurocosmopolitism (termenul lui Nick Walker).
Mai concret, mi se pare că muncim prea mult pentru prea puțin și avem prea puțin timp liber pe care îl petrecem îndoielnic. Mi se pare că dacă stai în chirie și ai un loc de muncă la care nu poți renunța fără consecințe, trăiești de la o lună la alta cu cel mai puțin venit dispensabil din Europa, e atât de firesc să te prăjești pe pariuri, alcool (ce-și introduce fiecare în organism îi condiționează apetitul pentru literatură și ce anume gustă) și alte dependențe, e atât de firesc să nu mai ai chef de explorat artele, o gimnastică anevoioasă a creierului de la o vârstă, așa încât cei mai mulți oameni ajung în prea mare măsură doar să conserve predispozițiile și prejudecățile „generației” sau subgrupului în cadrul căruia s-au maturizat - pe o parte, ai vrea să nu le ceri prea multe ca să nu fii ageist, dar pe de altă parte limitările astea au consecințe politice nasoale.
Dar nici vârsta până la urmă nu contează. Este în general mai greu să înțelegi că nu toată lumea are aceleași configurații biologice și neuronale indiferent de cât de similare sau nu ar fi corpurile (și nu, nu au fost abolite clasele sociale), apoi să accepți diferențele, să înțelegi măcar un pic cum arată lucrurile din altă poziție, să încerci cumva (fără a-ți reuși întotdeauna) să nu îi judeci prea aspru pe niște oameni ale căror configurații și contexte se bat cap în cap cu ale tale și ai parte de opresiune concretă din cauza asta, însă în același timp nu poți să stai degeaba în timp ce sistemele sunt doar în beneficiul unora. Din energia asta opozițională a apărut cartea asta pe care cumva nu mi-o doream nici eu.
Sunt totuși o ființă cumva bovarică, crescută oarecum la adăpost de anumite probleme, părinții și bunicii mei având grijă de asta, până când nu s-a mai putut. Datorită lor, neavând presiunea de a intra pe piața muncii, până la o vârstă, m-am dedicat sistematic literaturii, ceea ce pentru alți oameni a rămas un vis, iar alții nici măcar n-au putut concepe asta ca posibilitate.
Când nu ai presiunea asta, altfel te dezvolți, iar în cazul meu, fiind și persoană autistă, predispoziția a fost către o anumită plăcere și o anumită candoare în fața acestei „bucătăreli” a literaturii, cu toate „căprăriile” sale pe care le-am parcurs asiduu chiar dacă nu era absolută nevoie.
Încercând apoi să intru în plinul vieții literare (care mai avea pe atunci o consistență ceva mai palpabilă), m-am lovit de o generație traumatizată în plin de efectele tranziției, de mizeria căminelor și decăderea interesului pentru literatură, o generație pentru care cineva ca mine nu poate fi decât un „tocilar” care se „masturbează”! Mai exact, „mi-o frec” în timp ce societatea din jur se prăbușește sub greutatea propriei ipocrizii!
Reacția mea inițială a fost să-i resping pe aceia care își numără banii din buzunare în poezie și s-au plâns de meschinăria profesorilor lor de la București și Brașov sau de mizeria căminelor studențești (e ușor să râzi de asta când ți-ai făcut facultatea în orașul natal, chiar dacă în retrospectivă ți-ai fi dorit, de exemplu, chiar la Brașov).
În faza a doua, am căutat să mă apropii de acele coordonate care sunt mai puțin îndepărtate de sensibilitatea mea (mai mult sau mai puțin impropriu numită astfel, zona poeziei „postumane”: vezi Gabi Eftimie sau Ruxandra Novac din Alwarda). Acum însă mi-a ajuns cuțitul la os. Îmi provoacă greață cei mai mulți dintre aceștia care și-au făcut aură contraculturală fără a deconstrui absolut tot ce aparține de cultura dominantă. Cu rare excepții, cum ar fi Elena Vlădăreanu, revolta douămiistă a rămas o revoltă de blug rupt. Îi înțeleg că au vrut să intre în literatură venind cu altceva decât generațiile precedente, dar nu și-au pus toate întrebările care ar fi putut să prevină posibilitatea ca - parafrazând manifestul fracturist - din „falși marxiști” să devină „fasciști nenorociți” (deci parte a oprimării care mă afectează și pe mine personal).
Cumva doar datorită lor scriu aceste rânduri în loc să scriu o poezie ca o listă de nume de culori care-mi plac (de ce nu? cum alții scriu pasteluri sau poezii haiku fără remușcări…) sau un text a cărui producere să se asemene întrucâtva cu, să zicem, reproducerea căluților de mare (eventual să fie și niște litere pe-acolo care să aibă niște culori marine drăguțe), ceva care să-mi producă genul acesta de satisfacție (ceva? tot o apropriere? tot un „cabinet de curiozități”? dar dacă eu sunt curiozitatea în tot acest timp?).
Cumva de nevoie am ajuns să scriu aceste rânduri,
de nevoie am ajuns să merg până la capăt cu identificarea naturii amenințărilor,
identificarea tuturor motivelor pentru care nu pot scrie și nu pot fi orice aș vrea să fiu,
cumva făcând toate astea chiar fără a spera că va fi un act performativ eficient în vreun fel,
la o adică nici nu pot spera vreodată la eliminarea tuturor amenințărilor,
parcă nici nu pot spera vreodată la a nu trăi în pericol,
parcă nici nu pot spera vreodată la a putea renunța la tot efortul acesta de rezistență,
amenințările deja m-au transformat,
violența deja s-a și produs,
pășesc cu conștiința exacerbată a faptului că fiecare problemă exterioară poate produce probleme interne,
dar războiul deja a încetat să mai fie doar o posibilitate,
fiecare amenințare potențială trebuie s-o urmăresc,
abia dacă mai poate limbajul să descrie intensitatea cu care stau la pândă și cu care e ca și cum sunt în ochiul furtunii și locuiesc la câțiva kilometri de baze militare și chiar și cu limbajul la mine e ca și cum abia poate doar privirea mea poate cuprinde senzația că amenințarea e în fața mea și o privesc și privirea mea e ca și cum el mă poate paraliza mă paralizează m-a paralizat deja și eu privesc și râd pentru că nu mă poate paraliza până la capăt și nu îmi poate șterge toate urmele și chiar de ar fi putut cu toată inteligența sa să ducă asta la sfârșit tot nu ar fi fost un sfârșit pentru că în privirea aceea a mea e ca și cum l-aș fi scuipat în ochi,
nu, e ca și cum i-aș fi făcut ceva mai inacceptabil,
ca și cum i-am arătat ceva mai presus de frica de amenințare,
frica de moarte care mă sfâșie ca pe noi toți,
frica aceea,
dar și sfidarea de necuprins,
sfidarea vieții,
încăpâțânarea sinucigașă de a mai trăi…
Eu am apucat să văd cu încetinitorul cum ușile puterilor fosilizate s-au închis cu zgomot. Cum s-ar zice, nu am avut de ales. Din șoarece de bibliotecă sau domnișoară de pension… am devenit altceva.
Nicio instituție de cultură românească nu-mi reprezintă acum interesele. Niciun politician român nu-mi reprezintă interesele. Contribuția mea la societate chiar nu poate impresiona pe nimeni. Deja nimeni nu mă întreabă de sănătate și nici nu au apucat să mă cunoască bine, dar intuiesc prea bine inacceptabilitatea mea.
Dar pe tine te reprezintă cineva? Chiar să nu existe „nimeni”? De ce „nimeni” adeseori e doar un alt nume pentru „mulțime neglijabilă”, „excepția care confirmă regula”? De ce regulile cer cu ardoare să fie confirmate? Pentru că altfel nu e profitabil?
Ce înseamnă firescul? Pentru cine? În mod firesc, nici nu mi-aș fi pus asemenea întrebări, ceea ce însă ar fi însemnat o vulnerabilitate în plus. În mod firesc, spațiul ar fi fost netezit cu succes, ceea ce reprezintă însă o capcană comodă. În mod firesc, aș fi vrut să fim prieteni indiferent de orice ai crede tu cu adevărat despre mine, pentru că până și eu sunt o ființă gregară și nu mă poate privi tot ce crezi tu despre mine, însă uite că aparențele au durata de viață a aparențelor (sîc)! În mod firesc, aș fi scris (eu, dar și oricine altcineva) orice mi-ar fi plăcut să scriu și nu ar fi fost nevoie să mă justific cu nimic și să negociez cu nimeni, chiar dacă nu aș fi ghicit ce ar putea conta mai mult pentru mine.
Nu mă mai impresionează gesturile de complezență în urma cărora cineva se așteaptă să-mi prezint recunoștința o mie de ani de acum încolo, deși nici eu nu știu uneori dacă nu cumva încă mai accept abuzuri și dacă nu cumva încă mai abuzez fără să știu, fără să vreau, fără să mă pot opri, e ceva așa ca o spirală, nu știu, dar mă crezi că refuz să cred în tragedie, că basmele m-au traumatizat, mă fac să vomit filmele efectelor speciale și eternelor conflicte dintre bine și rău de pe urma cărora nimeni nu învață nimic în fond, parcă mă face să vomit și cel mai mic element de narațiune, de asta nu prea îmi vine să scriu romane, le-aș scrie numai dacă aș putea să perturb însăși funcționarea lor într-un mod în care, nu știu, să te facă să te apuci de meteorologie sau de grădinărit, sau nu, nici asta, parcă aproape orice activitate nu poate decât să producă în cele din urmă violență, parcă orice schimbare la un nivel sau altul nu poate fi decât violentă în ultimă instanță…
Și atunci cum procedăm?
Îmi spui că vrei să fim prietenx, îmi spui că vrei să fie prietenie și pace și iubire în lume, îmi spui că vrei să fii prietenx cu toată lumea ca să nu deranjezi pe nimeni și nimeni să nu te deranjeze și toată lumea să fie fericită, mai ales tu când vei constata acest lucru.
Însă nu e toată lumea fericită. Ar putea fi? Ne mai putem pune de acord? Se spune „ne mai putem înghiți?”, dar până la urmă cine înghite pe cine? Dacă e să ne luăm după manifestul antropofag al lui Oswald de Andrade, toată lumea înghite pe toată lumea.
Nu știu; tot ce știu e că am învățat multe lucruri și că pe unele le-am uitat, iar pe altele a trebuit să le revizuiesc, deoarece Cristofor Columb a fost un criminal, zeci de milioane de oameni au murit de dragul misionarilor și al visului unei libertăți de-o vară, sau câteva decenii cât s-a putut să-ți iei dintr-un singur salariu casă și mașină, iar alte zeci de milioane au murit pentru niște imperii care nu au fost nicicând în stare să-și consolideze puterea fără să impună conformism până în cele mai mici detalii, imperii unde ai valoare dacă ai bani de plimbat prin mall-uri care consumă cantități enorme de energie și menținut servitori cărora, firește, le reții actele de identitate…
Dar oare știi cum a fost cu așa-zisa abolire a sclavagismului, cu criminalizarea jaywalking-ului (trecerea prin mijlocul străzii) și a altor asemenea mărunțișuri așa încât afro-americanii să aibă șanse cât mai mari să presteze muncă forțată în închisori? Oare știi că n-au început să-i elibereze decât în măsura în care au inventat unii încă o industrie din a-i urmări pe eliberați cât de frumos se poartă după eliberare? E ca și cum binele tău sau al meu nu e bun decât dacă cineva poate profita de pe urma lui.
Cea mai mare dependență, cel mai mare handicap cred că ăsta e. Să crezi în povești și să nu te întrebi mai departe. Să-ți găsești o echipă cu care să ții, câini până la moarte. Și atât.
Poate și mie mi s-a vândut cu succes o poveste când zic: lumea ar putea fi totuși un pic mai „bună”. Pentru cine? Doar pentru mine? Doar pentru oamenii ca mine? Doar pentru oameni? Ce facem cu animalele pe care încă le mâncăm, putem fără ele? Ș.a.m.d.
Nu m-am gândit apoi că diferența mea se poate ciocni de diferențele altora. Nu m-am gândit că se poate foarte bine să nu exist și să nu-mi fie dorită existența. Din capul locului mi-a venit destul de greu să concep că alți oameni nu au nici pe departe aceeași relație cu limbajul/lumea.
Și așa lumea asta e o luptă, viața asta e o luptă, societatea asta e o luptă - ca apoi să aflu, prea târziu, după ce m-am pornit, că până și literatura e o luptă.
Îmi închipui, poate cu naivitatea indusă de belepoca neoliberală în care am copilărit, că dacă aș fi făcut muzică, de exemplu, nu aveam stresul ăsta, poate pentru că acolo fiecare e deja cu nișa lui, nu prea mai are nevoie să și-o sculpteze nimeni de la aproape zero și se găsește oricine din oricare colț al lumii să te îmbrățișeze, sau cel puțin așa îmi place să cred pentru că măcar eu sunt genul care vine să te îmbrățișeze chiar dacă ești un obscur artist de noise de pe alt continent.
Așa mă gândesc că poți la fel de bine să rămâi doar undeva într-o arhivă, pentru că mentalul colectiv nu ar putea fi nicicând la fel de încăpător. Dar și arhivele alea poluează, ocupă spațiu! [...]
Să mă învinovățesc că nu am investit în așa fel încât cartea de față să apară pe hârtie reciclată, că trăiesc într-o societate în care hârtia reciclată e mai scumpă decât cea proaspăt scoasă din abatorul copacilor?
Pot doar să-mi închipui că mesajele produse de mine ca om vor conta pentru alți oameni și astfel să mă simt mai bine, dar iată, nu are nicio voce lemnul care ajunge hârtie (înălbită, whitewashed) sau mobilă, violența comisă nu se mai simte, deși încă ne mai place mirosul acela proaspăt când hârtia a fost tatuată nu demult.
Azi vă prezint (vă vând, ce mai colo și încoace) ce-mi mai trece prin cap și răspândește ecouri prin restul corpului, fiindcă unele idei mă trăsnesc la propriu și simt așa ceva pe coloana vertebrală, ca și cum orice mă poate stimula la modul ASMR (îmi e greu să explic, așa că vă las să căutați; mie mi-a intrat în reflex să fac câte o pauză de la citit ori de câte ori trebuie să caut ceva până atunci necunoscut).
Cu ochii poți scana acest text, cu gura trebuie să depui salivă - cel puțin așa mi se întâmplă și mă străduiesc să nu mi se vadă curgerea, decât în singurătate, ca atunci când bat tobe în aer și ciupesc corzi de aer. Scurgerea și excreția se întâmplă, doar că ni se spune să n-o expunem. Dar știi cum e să nu poți merge la toaletă că te așteaptă clienții? „Puterea financiară se bazează pe exploatarea muncii cognitive precare: intelectul general în forma sa prezentă a separării față de trup” (Berardi).
Și astfel rup din somn ca să scriu, să cercetez (da, să cercetez, să pretind că pot face acest lucru fără convulsii prea mari) de ce nu dorm mai bine, de ce a doua zi nu-mi vine să mă ridic din pat (așa că alarma e pusă încăt să fie nevoie să mă ridic din pat, ca să nu mă enerveze și mai tare), de ce a doua zi nu privesc în oglindă cu vreun sentiment de ușurare că aș fi ieșit din indeterminismul nopții, din visul în care, până la urmă, îmi distribui spațial povara de a fi, îmi împrăștii durerea încât să n-o mai simt, privirea e anesteziată, face urbanistică halucinatorie, peticind din rămășițele zilelor, și nu ar putea plânge decât prin zgomotul apelor ieșite din matcă traversând un waste land cu proprietăți variabile, iar traversarea e totul…
Apoi va începe o altă zi în care nu pot merge la terapie, care nu e în același oraș, care nu e în orașul în care s-a întâmplat să mă nasc și în care trebuie să mă confrunt cu faptul că oamenii cu care aș putea avea cele mai multe afinități nu sunt lângă mine și nici chiar Internet-ul nu poate facilita toate întâlnirile posibile; nu știu dacă sufăr de prea multă interconectare sau de prea puțină.
Uneori pare că singurul rezultat al oricărei încercări este că mă voi retrage, mă voi retrage ca un arici, mă voi retrage într-o fereastră, într-o cameră goală, într-un colț îndepărtat - în cel mai bun caz… Dar nu-mi permit luxul de a lua în calcul sfârșitul. Începe ziua.Și iată niște linii de fugă, nu doar puncte, și când spun puncte și linii de fugă, sper că nu am exclus vreun terț, cum arată algerianul Derrida că a tot făcut filosofia occidentală (baremi că până și lui i-au scăpat câte ceva). Sigur mi-a scăpat ceva printre mormanele de cărți necitite, citite pe jumătate, citite pe sărite, și nu mă pot lăuda decât cu mormanul de viață netrăită, poate de netrăit. [...]
-------------

trei zile
Rețeaua constată o scădere a activității utilizatorului
pe parcursul a trei zile în care a petrecut mult mai puține minute online.
de fiecare dată vii în alt corp
pentru același răstimp
prea puțin pentru dorința mea
prea mult pentru nemeritul meu
pentru trei zile
se petrece mirarea
de a fi împreună
niciodată parte a locului
față de care provocăm contrast
locul e mereu același
întotdeauna aici și acum
fără racord la oriunde altundeva
ce m‑ar face să uit că ești lângă mine
când mă ții și mă strângi
ne leagă aceleași plăceri
și atunci mă las încet
încet e cuvântul safe
să nu merg nicăieri anume
un privilegiu nemăsurat
să plătești tu pentru asta
dar numai trei zile durează liniștea
și înapoi la motoarele ce mi te‑au adus
fără să ne gândim
că pentru proximitatea noastră scumpă
și‑au dat energia oamenii și măruntaiele pământului
îmi spun atunci că trebuie să facem economie
că oricum liniștea ta îmi va ține de sete
că m‑ai liniștit îndeajuns
dar mai târziu pământul reavăn tot se pierde
înapoi la balta ecranului
implorându‑te cu o discreție ce dă pe dinafară
deci să aștept următoarele trei zile
din vreun alt an
în care să te apropii
și nisipul din sahara trece mai des prin țară
dar așa
și dunele abia așteaptă zăpada
și tot promit
că voi învăța într‑o zi să fac bani
cum fac alții
ca și cum ar respira
dar eu nu‑s alții
îmi vând liniștea pentru puțin
la o margine fără ieșire care să‑mi placă
o neplăcere de neconceput pentru tine
și flăcările se mai retrag
și marea își mai schimbă culoarea
ce ți‑aș putea spune
care să fie material de construcție
în vântul care bate între două ape...
Rețeaua constată că activitatea utilizatorilor atunci când sunt îndrăgostiți se reduce vizibil și se împarte între aceștia, reducându‑se și profiturile noastre.
[Poezia asta a fost scrisă inițial pentru cadrul Cenaclului X, un cadru al persoanelor queer, care nu se încadrează în norma sexuală dominantă a societății (ceea ce se intersectează cu alte norme: de exemplu, autismul e pe spectrul neurodivergențelor, ca neurotipuri distincte de „normalitatea” neurotipicilor), sau încă dominantă în partea noastră de lume (în jurul acestui „încă” plutind mult praf de pușcă), iar acolo în cenaclu s-a pus întrebarea în ce măsură sau dacă chiar este o poezie queer.
Cred că s-ar putea demonstra treaba asta și pornind de la „fenomenologia queer” gândită de Sara Ahmed, care pune problema la modul: nu „orientare” (vine de la Orient?), nu „deviere de la normă”. De fapt, atracția dintre corpuri este reglementată ca să fie restrânsă. Un corp este queer în momentul în care este atras de corpuri de care „nu ar trebui să fie” (de ce nu?). Ce am scris nu este „explicit” (deși ar putea deranja orișicum pe inchizitorii care vor recunoaște codurile subversive), dar lasă să se înțeleagă că ascunde o asemenea transgresiune, care explică această cealaltă restrângere, a posibilităților prin care se pot exprima public asemenea corpuri.
În timp ce alte persoane din cenaclu, poetx care se lasă inclusx în acest „-x” care poate fi perplexant, duc provocările în câmp deschis, după posibilități (e și aici problema unui fel de privilegiu, față de cine se află în poziții vulnerabile și își asumă riscuri scriind sau participând orișicum), am preferat cumva ceva „infra-”, poate și dintr-o anumită lașitate, sau poate și din dorința de a nu da explicații (pentru că asta la noi este asociat instinctiv cu sectarismul, cu prozelitismul!) sau de a proteja persoane dragi care însă n-ar putea înțelege de ce m-aș expune, chiar dacă „gura lumii” e la concurență cu un vid. Deja eram într-o poziție suficient de marginală încât poate nu a surprins atunci când am apărut în antologia Adăposturi, sau în orice caz ecourile nu au ajuns la mine. E ca și cum deja nu aveam mare lucru de pierdut, e ca și cum deja scria pe fruntea mea că nu sunt „ca toată lumea”.
Revolta mea am lăsat-o, poate de prea multe ori (chiar și după ce am conștientizat și mi-am autoironizat pornirile de „război al tastaturii” în cartea mea anterioară, ulei de palmier), să se strecoare în dezbateri cu necunoscuți și cunoscuți care nu-mi pot ierta acum intransigența (cum însă și mie mi-e greu să le iert înțelegerea prea limitată a lucrurilor).
În schimb, tandrețea mi-a fost foarte greu să o scot la iveală, adică s-o verbalizez. Nu am pornit de la o convenție anume de poezie de dragoste, ci m-am sprijinit, ca într-o cârjă, de observația pe care am avut-o chiar în timp ce am avut prima dintre experiențele erotice din care derivă ceea ce am scris. Nu numai percepția timpului era diferită, ci și relația mea cu Internet-ul, cu Facebook-ul cel prea de toate zilele. Prietenii mei nu de puține ori mi-au zis că stau prea mult pe Facebook, însă mustrările lor nu aveau niciun efect. Pe când alături de persoana pe care o iubeam, și pe care nu o puteam avea alături pentru mai mult decât un sfârșit de săptămână înainte ca fiecare să se întoarcă în mediul său ostil, simțeam o detașare organică, o sațietate care venea de la sine. Spre deosebire de aproape orice alt context, chiar nu doream să fiu în altă parte în același timp.
Placată pe această observație intuitivă este ideea pe care am extras-o ulterior dintr-un studiu despre activitatea unor utilizatori de Facebook în timpul și în afara unor relații de dragoste și am transpus-o într-un discurs ironic „personalizat”. Unor oameni le place să vorbească despre Facebook ca și cum ar fi aproape o persoană (corporațiile sunt „persoane”, fie și juridice). Așa că am întreprins o ciocnire care, deși nu prea s-a folosit de cuvinte deja date și o ordine a lor, o asociez cu poezia conceptuală, care în definiția mea implică și această ciocnire a modurilor diferite de a scrie și/sau a citi, inclusiv moduri care sunt considerate ca nefiind „poezie” sau „literatură”, ori adecvate pentru așa ceva. Oricum am mai defini-o, literatura implică pentru mine în primul rând o lărgire…
Queer mai înseamnă și „eșec”. Careavasăzică, am eșuat în a mă adapta la cultura „mea”, la normele dominante acolo unde s-a întâmplat să mă nasc, la așteptările unora din jur, pentru care sunt sau voi deveni din acest moment o oaie neagră. O viață „ratată”, „distrusă”, spre satisfacția altora. Dar ce înseamnă a nu fi „distrus”? În moduri indirecte, „normalii” conștientizează că sunt captivi în banalitatea lor, altfel nu ar fi avut niciun interes față de orice ar fi altfel. Iar banalitatea lor frumoasă este totuși o construcție istorică. Aurel Codoban (un eseist cu mai puține scăderi decât alții din România, aș spune), în cartea sa Amurgul iubirii, are niște concluzii, care m-au surprins și pe mine, referitoare la ce înseamnă sexualitățile minoritare și poziția femeilor în societate acum și în viitorul imediat. Asta ca să aveți o altfel de înțelegere a ce se întâmplă. Chit că nu s-a tradus încă din Sara Ahmed, care ar fi încă mai controversabilă.]
-------------
austin, texas. intru pe NUMTOT (grup de meme cu urbanistică și transport feroviar) aflu că în Austin e anotimpul alergiei la polenul de cedru. de ce strănută lumea? din cauza sexismului botanic!
se pare că în orașe (oare doar la americani?) s-ar planta mai mult copaci de sex masculin, care produc polen, ceață de polen!
nu se plantează la fel de mulți copaci de sex feminin care ar putea captura polenul, deoarece produc semințe.
sinusul cetățenilor poate suferi în continuare („vrei să spui că respir acum sperma copacilor!?”), a contat mai mult să consume mai puțin municipalitatea pe măturat semințele…
ah, limitarea producției fructelor și murdărirea trotuarelor… cum îmi amintesc că la boema, în constanța, existau niște arbuști de mur (poate mai sunt, dar mă îndoiesc), în jurul cărora s-au făcut parcări… până ce s-au tăiat și ei, că boșilor nu le plăcea senzația asfaltului însiropat cu sucul murelor când coborau din autoturismele lor prețioase
ce irosesc atâta spațiu din lume,
lumea ca spațiu carosabil,
lumea ca parcare,
ce nu poate fi împărțită cu
atâția copaci demni de a fi „toaletați”,
că altfel pot cădea peste un prețios parbriz
ori nu se mai vede mașina din apartament,
nu mai pot dormi proprietarii de mașini
de grija mașinilor,
săracele mașini zgribulite în frig…
în fața apartamentului părinților mei din constanța
din grădinile vecinilor din copilărie
nu a mai rămas decât un rest de vie,
grădinile pe care le priveam mai mult prin gardul viu
au devenit o parcare,
iar majoritatea copacilor de lângă bloc
au fost „toaletați”,
probabil cineva așteaptă să-i mulțumesc
că am acum un pic mai multă lumină în casă,
dar s-a mai redus și din intimitatea oferită de frunze
(o existență „toaletată”, ca să-l parafrazez pe Adorno)...
dar se dovedește că de fapt lucrurile stau mai complicate.
cică nici copacii femeiești nu absorb așa de mult polen (restul oricum ar pluti în derivă), și oricum cedrii nu sunt atât plantați, cât „buruienesc” locul.
cică existau focuri sezoniere (cam ca în Australia, unde restituirea sistemului de incendiere al aborigenilor ar mai fi redus din totalul suprafeței incendiate) care mai restrângeau populația cedrilor, iar non-intervenția umană ar fi produs în acest caz un dezechilibru.
nu știu cum vine treaba, tot ce știu, fără să miros încă, sunt semne ale extincției.
de altfel, există o pagină de Wikipedia pentru „sexismul botanic”, ca sintagmă atribuită horticultorului Tom Ogren, însă articolul este marcat ca fiind de o neutralitate și legitimitate discutabile.
nici nu mai știi dacă să-i crezi sau nu pe editorii de pe Wikipedia, că i-am văzut nu de puține ori ștergând articolele unor personalități doar pentru că editorii respectivi au bătut cu pumnul în masă: „bă, n-am auzit de tine, deci nimeni nu te știe, ce relevanță ai?”
un lucru e cert, modernitatea chiar a fost de multe ori o pierdere, excluzând alte moduri de a privi, de a simți, de a fi, ceea ce este mai puțin cert e ce ar fi de făcut în continuare, fiindcă ar fi iluzorie orice încercare de a restabili o versiune mai veche ca și cum ar exclude mecanismele ce au dus în punctul în care ne aflăm azi, dar această iluzie este un adevărat miraj care face ravagii în continuare.
apropo, Oyèrónkẹ́ Oyěwùmí argumentează în Inventarea femeilor că este discutabilă „categorizarea genului, ideea că aceasta ar fi ceva natural și universal în condiția omenească. Am arătat că genul nu aparține ontologic de etosul Yorùbá și, în consecință, prezența unor construcții de gen, ce pot fi identificate în limbă, istorie și instituții, e în cel mai bun caz dovada unor schimbări sociale recente, iar în cel mai rău caz confirmarea unor impuneri străine”. mai exact, „etosul Yorùbá” ar fi stratificat, în schimb, după vârstă, teorie pe care iarăși alții o contestă și o consideră părtinitoare…
în studiile sale antropologice privitoare la Papua (Noua Guinee), Margaret Mead observa deja că societățile „primitive” atribuie indivizilor roluri diferite ce nu se aliniază determinismului biologic occidental…
în Samoa, o parte a culturii tradiționale o reprezintă persoanele faʻafafine, un rol între masculinitate și feminitate. unele culturi ale nativilor americani recunosc asemenea persoane pe care activiștii le numesc acum persoane „cu spirit dual”, fără ca noua sintagmă să fie acceptată de toată lumea ca înlocuitor pentru vechile denumiri deja existente, multiple, dintre care unele desemnau roluri ceremoniale mai degrabă decât de gen.
unora le place să spună că prețuiesc diversitatea culturilor omenirii, dar multitudinea dă bătăi de cap birocrației, care caută eficientizarea, unificarea și omogenizarea, cuvinte care rimează cu suprimarea, adică violența colonială, impunerea modernității cu forța (dacă îți plac unele aspecte ale modernității, greu de admis critica decolonială conform căreia chiar dezvoltarea acestora a fost inseparabilă de exploatare, privatizare, suprimarea și ridiculizarea indigenilor - și, după cum se poate vedea, fostele imperii coloniale nu au acceptat nici până acum să-și asume o autocritică oficială). și mai e și faza aia că eticheta de world music s-a inventat doar pentru că le venea peste mână magazinelor de muzică să realizeze câte o categorie pentru fiecare gen de muzică venită din altă parte a lumii decât SUA sau Marea Britanie, doar că acum Internet-ul îți permite să auzi de gamelan și de toate subtipurile de gamelan, nu ar mai trebui nici să te gândești că numai muzica clasică europeană ar fi fost culmea civilizației.
dar, ei bine, acum ni se și cere să ne definim cu precizie (chiar și când o devenire nu se lasă astfel definită) pentru a se veni cu precizie în întâmpinarea nevoilor noastre, și uneori chiar putem să ne întrebăm la ce bun și ce ne așteaptă atunci.
corporațiile căutau oricum să inventeze noi nevoi, zic bogdaproste pentru apariția încă unei nișe de consum, iar treaba asta poate să stimuleze în plus o parte a forței de muncă (e ok să fii cine ești, dar vezi să-ți ceri drepturile, să nu care cumva să te sindicalizezi, ok?), timp în care pot pretinde că reprezintă o forță socială pozitivă, deci să aibă o imagine pozitivă! cât de simplu!
„pozitiv”, tușesc unii și bolborosesc ceva despre cum „trebuie să faci ca romanii în Roma”, doar că nu se mai știe cine sunt romanii și dacă nu cumva s-au lăbărțat pe mai toată planeta - sau mai puțin unde sunt „policentriștii”... da, da, ăia care doar vor alt imperiu, mai pe gustul lor, dar te fac să crezi că-ți vor suveranitatea…
te întreabă cineva unde vrei să te naști?
de ce să nu ai voie să te deranjeze aranjamentele făcute de contemporani și înaintași?
ai privilegiul să te poți muta oricând într-o altă țară, într-o altă cultură?
va reuși transplantarea?
(îți vine în cap, irezistibil și inevitabil, un hit infect care avea refrenul: „nu ne-am născut în locul potrivit, dar nu-i nimic”…)
-------------
strada mircea vulcănescu, bucurești. burghezule împuțit
degeaba te dai cu parfum
NU ȘTII
CUM E SĂ-ȚI MOARĂ TOȚI DIN CASĂ
TOȚI DIN CASĂ!!
ÎNTINȘI PE MASĂ!!
VINO SĂ-I MIROȘI
ȘI SĂ SCOȚI BANI DE ÎNMORMÂNTARE!!
CUM E SĂ N-AI BANI DE ÎNMORMÂNTARE??
N-AI BANI DE ÎNMORMÂNTARE!!
CE VEI FACE??
VEI CERȘI ÎN PIAȚĂ
ÎNTRE ROMÂNII CARE ABIA DACĂ
UN LEU ȚI-AR MAI DA
TE VEI LEGA CU UN LANȚ
DE CASA POPORULUI CARE NU E
ÎȚI VOR DA AMENDĂ
CĂ DERANJEZI NELINIȘTEA PUBLICĂ
MIROASE ÎN CASĂ!!
VECINII CRED CĂ IAR MIROASE
GROAPA DE GUNOI DE LÂNGĂ BLOCURILE DE LUX
FAC RECLAMAȚIE LA GARDA DE MEDIU:
„NE PARE RĂU DAR NU PUTEM AJUTA
NE PLACE SĂ MURIM ASFIXIAȚI
TOTUL PENTRU PROFIT”
VECINII APOI ÎȘI DAU SEAMA
CĂ MIROASE ÎN CASĂ!!
MORȚII SUNT PE MASĂ!!
ÎȚI VOR DA AMENDĂ
CĂ NU I-AI ÎNMORMÂNTAT
ÎȚI VOR DA AMENDĂ
CĂ EȘTI SĂRAC
NU POȚI PLĂTI NICIO AMENDĂ
MAI TRECE UN TERMEN DE CÂTEVA ZILE
ÎN CARE VECINII MAI FAC RECLAMAȚIE
DAR N-AR SĂRI CU BANI DE ÎNMORMÂNTARE!!
degeaba te dai cu parfum
burghez împuțit
putoarea persistă
dar prețul imobilului
nu poate decât să urce
-------------
[...]
Destul! Act performativ de limbaj. Spunem, nu facem, nu putem face, facem ceva, nu e destul, pentru ei (treci și tu în fiecare zi pe lângă sediul unei firme de armament? Ce coincidență, și eu! Ne vedem acolo să bem o licoare produsă de copii sclavi? Mersi, mi s-a mai spus că am simțul umorului!) nu e niciodată destulă moarte, destulă suferință. Te consolează dacă îți faci filme în cap despre cum o cafea vărsată perturbă o întreagă linie de producție? Adevărul e că nici nu poți să-ți faci filme în cap despre ce se întâmplă la nivelul acela financializat. Sunt bursieri anonimi care știau ce se va întâmpla pe 7 octombrie, s-au folosit de mașina timpului din dotare. Vom ști și noi ce știau peste 50 de ani…
-------------
exarcheia, atena. un hipster ca mine și ca tine (poate)
stă la o terasă din piața exarchion,
savurează liniștea momentului
în care statul polițienesc
își trage și el un pic sufletul
înainte de încă o rundă de dat la gioale
pentru subminarea monopolului violenței,
ajutoarele date încă unei mulțimi de refugiați
pe care guvernarea nu-i vrea pe teritoriul greciei,
problemele cauzate sărăcuților bancheri,
chestiuni la ordinea zilei în cartierul anarhiștilor.
citez dintr-o recenzie recentă de pe google maps:
„cea mai bună expoziție semi-permanentă de polițai din atena, cu o mare varietate de culori și uniforme așa cum nu ți-ai putea imagina :) program 24/7 :)”
ceea ce nu prea știe hipsterul e că deja nu mai e ce a fost înainte și după Alexandros Grigoropoulos (adolescentul neînarmat împușcat de poliție în 2008), au venit conservatorii și au mai ras din squat-uri ca să vină rechinii imobiliari ce abia așteptau niște proprietăți ieftine în centrul capitalei. Marietta Sunergian spune că intenționat cartierul a fost înfățișat în mass-media ca o zonă de război, în timp ce există în realitate „57 de librării, teatre, spații sociale gratuite”. a omis să spună că tocmai gratuitatea le stă altora în gât, nu le vine să împartă spațiul public cu atâția „ciudați” care îi fac să se simtă „în nesiguranță”
da, desigur,
are cineva voie vreodată
să se simtă în nesiguranță
printre „normali”?
are cineva voie vreodată
să se plângă
că nu-i sunt reprezentate interesele
și să nu i se spună că
„asta e doar ideologie”?
are voie cineva să fie
„claponul apatic și iubitor de pace”?
ăștia te obligă să te lupți ca să nu te războiești.
vecinii cooperează numai dacă li se pare mai profitabil.
granada a supraviețuit atâta timp doar pentru că a fost în interesul economic al creștinilor.
pentru ce să încetinești schimbarea climaterică atunci când băieții deștepți așteaptă să se scoată cu noi câmpuri arabile?
slogan: „de ar fi fost clima o bancă, guvernul ar fi salvat-o”.
-------------
[...]
gradul meu sau al tău de „libertate” s-ar putea măsura și în funcție de natura infrastructurii energetice și de gradul de autonomie energetică, de tipul combustibililor, de creșterea nivelului și a acidității apelor, poziționarea metalelor rare exploatabile, tendințele demografice, gradul de automatizare al forței de muncă, politicile de migrație, repartizarea parcurilor logistice, administrarea gunoaielor, concurența dintre concernele farmaceutice, preferințele alimentare și convingerile decidenților politici, cât de unite sau de dezbinate sunt capetele spectrului politic, gradul de reglementare al datelor noastre personale, profitabilitatea rețelelor sociale în formele lor actuale de organizare, proprietățile fizice ale materialelor considerate indispensabile vieții moderne, capacitatea sau incapacitatea băncii centrale de a tipări bani, rezervele de aur.
un moment
cu un gând
la un loc
care bucură
și o activitate
plăcută,
cum ar fi aranjarea unor pietre
într-un podiș montan,
o mică stupiditate
care să nu perturbe prea tare.