Autoarea lunii februarie 2023 pe www.libris.ro este Gabriela Adameșteanu, o jurnalistă marcantă a primilor 20 de ani de tranziție postdecembristă (printre altele și prin poziția de redactor-șef al Revistei 22), o scriitoare emblematică a prozei contemporane care a lansat recent un nou roman, intitulat „Voci la distanță”. Căutând să mă documentez pentru a-i adresa câteva întrebări Gabrielei Adameșteanu, am dat peste volumul ei de amintiri, publicat în 2014, câștigător al mai multor premii. Volumul se intitulează „Anii romantici” și a fost publicat de Editura Polirom. Chiar dacă nu este adepta jurnalelor zilnice, considerându-le o risipă de forță pentru un scriitor, Gabriela Adameșteanu scrie totuși un volum fascinant pe care îl justifică tot ca o posibilă prelungire a unei ficțiuni, „ficțiunea mea despre viața trăită sub semnul miracolului istoric și al neliniștii că ne vom întoarce de unde scăpaserăm”.

„Anii romantici”, sintagmă preluată de la un tânăr revolutionar din decembrie 1989, ne poartă tocmai în perioada critică a transformării României, a contactului cu alte lumi, a deschiderii spre dialog, dar și spre violență, în niște timpuri volatile din care au erupt două Românii, acele divizuni profunde între orizonturi, diviziuni ce au persistat chiar și până astăzi, dar poate într-o formă mai atenuată. Despre anii ‘90, un creuzet de confuzie și speranță, ani la care ne referim astăzi, retrospectiv, simplificat, ca anii celor două tabere antagonice: noi și ei, comuniști și anticomuniști, vorbește nuanțat Gabriela Adameșteanu, antrenând deopotrivă perspectiva martorului/actorului de atunci, dar și perspectiva maturității experimentate de astăzi. Și o face tocmai subliniind nuanțe și revizuind verdicte livrate atunci prematur, fără accese dramatice, fără gravități bombastice, fără un ton al dezamăgirilor neconsolabile, în ciuda faptului că a fost prezentă, uneori într-o postură privilegiată sau anxiogen de proximă față de o serie de momente, de figuri remarcabile ale acelor timpuri. În fond, așa cum ne amintește și în interviul acordat pe blogul Libris, Gabriela Adameșteanu nu practică autocriticismul excesiv sau plângăcios și nici nu are ranchiuni sau răfuieli de rezolvat peste ani.

„Anii romantici” sunt însă asociați nu doar începuturilor tulburi ale democrației, așadar ei nu acoperă doar un orizont istoric postdecembrist, ci se referă inevitabil și la perioada de tinerețe a autoarei, cu specia ei de entuziasm și naivitate pe care le privilegiază biografia. Tocmai de aceea, amintirile Gabrielei Adameșteanu sunt mai degrabă nesistematizate și totuși închegate, marcate de atenția la detalii a prozatorului, dar și de concizia jurnalistului, împletind pagini de istorie socio-politică trăită, dar și pagini despre propriul parcurs biografic, din perioada premergătoare Revoluției.

Volumul de amintiri are două părți: una centrată pe popasul american (prima ieșire în SUA, fără prea mult entuziasm, a Gabrielei Adameșteanu, împreună cu Mircea Cărtărescu în toamna anului 1990 – prozatorul român a vorbit și el despre această experiență în volumul „Frumoasele străine”) și una centrată pe explorarea atmosferei anilor ‘90, cu câteva momente notabile imediat după revoluție, dar și cu tentativele constituirii societății civile (mai ales Grupul pentru Dialog Social și Alianța Civică).

În 1990, Gabriela Adameșteanu primește invitația de a călători în SUA în Iowa City, ca bursieră într-un program prestigios derulat de o universitate americană decenii la rând (la care au participat, printre alții și Adrian Păunescu, cel care s-a și inspirat acolo în punerea bazelor Cenaclului Flacăra din România). Excursul american e un prilej pentru a evoca contactul cu o societatea deschisă, abundentă, colorată și prosperă (sunt anecdotice, dar și ilustrative momente umane precum cel în care Mircea Cărtărescu își cumpără primul costum de blugi sau savurează o Coca-Cola și se bucură ca un copil căutând să viziteze un zgârie-nori), dar și cu figuri de reper ale exilului românesc, precum Matei Călinescu, Norman Manea sau Ioan Petru Culianu. Gabriela Adameșteanu evocă impresiile, așteptările, dar și atmosfera întâlnirii cu aceste nume despre care, la momentul respectiv (cu excepția lui Norman Manea poate) nu știa prea multe. Câteva capitole sunt dedicate pregătirii și realizării interviului cu Ioan Petru Culianu, cu doar puțin timp înainte ca acesta să fie asasinat, după ce a exprimat opinii critice și vehemente în ceea ce privește Revoluția din decembrie 1989. Pornind tot de la pretextul experienței americane, Gabriela Adameșteanu vorbește și despre rezidențele literare, despre ascensiunea și declinul unor scriitori expați, precum Paul Goma, dar și despre victoria aproape deplină a altora, precum Culianu sau Călinescu, integrați în sistemul academic american, despre momentul dezvăluirilor derapajelor extremiste ale lui Mircea Eliade, dar și despre mentalitatea de ostatic a exilaților, ale căror familii au avut de suferit după plecarea în străinătate.

Partea a doua acoperă atmosfera efervescentă a anilor ‘90, cu sentimentul începutului de lume, crearea Grupului pentru Dialog Social, momentele de ruptură precum ianuaria 1990 (când FSN anunță că va candida la alegeri ca partid politic), fenomenul Piața Universității (unde se practicau adevărate ședințe de terapie colectivă), mineriada din 13-15 iunie, fragmentarea forțelor de opoziție și eșecul din alegerile libere ale entuziaștilor democrației. Departe de a întregi un tablou unitar, coerent, bine intenționații coagulate sub umbrela GDS, mai ales prin inițiativa lui Mihnea Berindei (o altă figură interesantă care a știut să joace uneori pragmatic și cinic pentru a-și atinge obiectivele) figurile intelectualilor care caută să se implice fie doar în societatea civilă, fie în politică vor ajunge repede la disensiuni și dezacorduri, întârziind victoria forțelor democrate cu 6 ani. Fiind în contact constant cu nume grele ale acelor vremuri, autoarea evocă memorabil întâlnirile și ia apoi o pauză de la implicarea publică după un accident de mașină suferit în Maramureș, într-o Dacie în care se afla cu Emil Constantinescu.

Mulțimea de subcapitole oferă însă informații bogate despre activitatea editorială înainte de 1989, despre studenția în căminele bucureștene, despre orizonturile de carieră, jocul riscant și uneori periculos cu cenzura. Crescută într-o familie de intelectuali (autoarea dedică și câteva capitole interesante câtorva figuri marcante din linia Adameștenilor), cu încredere în educație, în profesioniști experimentați, în diplome solide, dar dobândind și un spirit critic și o manie a contradicției, Gabriela Adameșteanu își dorește să ajungă într-un institut de cercetare din București, după absolvirea facultății, doar că pe fondul mediei foarte mari, dar nu suficient de mari, prinde un post într-o editură dedicată alcătuirii de dicționare. Din perioada încercărilor de afirmare literară, Gabriela Adameșteanu evocă practicile și reperele de parcurs ale unui scriitor debutant, pârghiile de putere și figurile care au sprijinit-o. Discutând despre generații literare, practice editoriale, ierarhii din acea perioadă, autoarea evocă întâmplări inedite care îi implică pe Mihail Șora, Petru Dumitriu, Paul Goma, Dumitru Țepeneag (cei din urmă vor deveni repere ale exilului și disidenței în cele din urmă), printre alții.

Cu atât mai interesantă este perspectiva Gabrielei Adameșteanu, cu cât ea nu s-a alipit tematic unei generații de scriitori și nici nu a căutat partizanate oportune, nu a fost o cenaclistă și a avut mai degrabă un parcurs atipic, de lup singuratic și scriitor cu elaborare lentă. Chiar și când și-a câștigat un statut respectabil ca scriitoare, la începutul anilor ‘90, după ce publicase două romane (iar montarea piesei Dimineața pierdută, în regia Cătălinei Buzoianu îi crescuse și mai mult notorietatea), Gabriela Adameșteanu a decis să se dedice presei și să se implice în articularea societății civile. Tot ea a reușit însă, mai apoi să revină la activitatea de prozator și să își publice romanele inclusiv în traducere, în străinătate.

Pe lângă parcursul atipic și contactul cu personalități emblematice ai ultimilor 30-40 de ani, volumul de amintiri , „Anii romantici”, al Gabrielei Adameșteanu e impresionant prin sentimentul onestității și integrității pe care îl transmite. Dincolo de informațiile inedite pe care doar un martor le putea culege, am simțit un spirit echilibrat și decent în evocările autoarei. Am apreciat de asemenea spiritul recunoștinței sau măcar al respectului față de cei care i-au devenit adversari sau față de care a răcit ulterior relațiile. Nu în ultimul rând, dincolo de portrete și evenimente, există multe momente cinematografice, capturate rapid, dar cu efect de Gabriela Adameșteanu: fie că e vorba de vestea morții lui Culianu și sentimentul indiferenței lumii resimțit la o cafenea din Roma într-o după amiază a anului 1991, fie că e vorba de momentul mineriadei care o prinde pe Gabriela Adameșteanu într-o redacție suedeză, cu linii de telefon care se întrerup în timp ce minerii marșează pe străzi, fie că e vorba de senzația de liniște și de pace de după accidentul de mașină sau de vestea candidaturii la președenție a lui Emil Constantinescu în 1992, apărută parcă dintr-o glumă acasă la autoare.

Deși l-am descoperit după aproape 10 ani de la apariție, „Anii romantici” rămâne un volum la fel de proaspăt și de captivant și astăzi, când autoarea pregătește o continuare care probabil va apărea în 2023, „Meserii nerecomandate femeilor”.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.