În perspectiva unei tehnici de abordare a schimbării, denumită interviu motivational, orice schimbare este privită nu atât ca un moment punctual pe o axă temporală, care cuprinde un înainte și un după, ci mai degrabă  ca un proces care se întinde pe o perioadă mai lungă și cunoaște suișuri și coborâșuri. Fie că ne dorim să mâncăm mai puțin, să ne cumpărăm o altă mașină, să ne lăsăm de fumat sau să ne mutăm într-o altă locuință, pentru a ajunge la aceste obiective vom activa mereu în noi două tipuri de motivație: o motivație pro-schimbare și o motivație care va susține starea prezentă în care ne aflăm. Dacă primul tip de motivație este evident (pentru că este motorul transformării), al doilea tip de motivație e mai puțin evident, chiar tabu (atunci când ne dorim schimbarea, nu ne mai gândim de fapt de ce am căuta să o evităm, deși există părți din noi care sunt atașate conservator de o situație prezentă, chiar și când ea e măcar partial nesatisfăcătoare). Este așadar natural ca schimbarea să antreneze deopotrivă imboldul transformării dar și o rezistență inevitabilă, de aici reiese necesitatea efortului pe termen lung pentru a putea susține acest proces. Cu cât schimbarea are mize mai mari, cu cât schimbarea pare cu atât mai necesară, cu atât s-ar putea să întâmpine obstacole mai mari.

Destinul lui Carmen Uscatu, cofondatoare a organizației nonguvernamentale Dăruiește Viață pare o concretizare a ideii de schimbare văzută prin lentila interviului motivational. Povestea ei, așezată într-un volum autobiografic, deopotrivă personal și profesional este impresionantă prin intensitatea și determinarea cu care motivația de transformare a ținut în șah motivația de rezistență la schimbare. Tocmai de aceea, prin poziționarea și eforturile ei centrate pe consecvență radicală, Carmen Uscatu a devenit simultan o personalitate providențială dar și o personalitate incomodă în mediile cu preponderență spitalicești în care a încercat să producă efecte. Eforturile ei și ale colaboratorilor s-au concentrat pe ameliorarea accesibilității și condițiilor din sistemul medical românesc. Când vine vorba de sistemul național de sănătate, natural, ne gândim la nenumăratele neajunsuri care ar necesita schimbare: de la personalul insuficient, la infrastructura deficitară și până la problemele de finanțare. Din orice unghi am privi sistemul, ar fi loc pentru schimbare. În acest sens, ne-am aștepta ca o inițiativă civică care oferă perspectiva construcției  unui nou spital (cât de multe a construit statul român după 1990?) să fie întâmpinată salutar, cu toată susținerea din toate direcțiile posibile. De fapt, organizația Dăruiește Viață s-a lovit de o mulțime de dificultăți și rezistențe despre care Carmen Uscatu vorbește deschis în volumul publicat la Editura Humanitas.

Nu știam prea multe despre Carmen Uscatu, în afara faptului că e președinta și cofondatoarea ONG-ului Dăruiește Viață. Cel mai cunoscut proiect al acestei organizații rămâne construcția noii clădiri a Spitalului Marie Curie din București (pe lângă care trec aproape în fiecare zi, când merg la locul de muncă). Remarcând titlul volumului său ANUL ÎN CARE NU AM MURIT, am crezut că voi avea parte de o nouă radiografie a dificultăților sistemului medical, trăite pe viu și cu suferință, așa cum s-a întâmplat când am parcurs șocantul volum de deșteptare al Alexandrei Furnea, JURNALUL LUI 66. Dar cartea lui Carmen Uscatu oferă mai mult de atât. 

Povestea ei  are nuanțe cât se poate de dramatice, cu sincronizări ironice ale sorții care au expus-o, la vârsta tânără,unei suferințe greu de imaginat. Cu toate acestea nu este doar o poveste despre reziliență, un model pilduitor despre felul în care situațiile existențiale adverse de întăresc și ne construiesc un anumit tip de mind set orientat constructiv. ANUL ÎN CARE NU AM MURIT este o poveste despre provocările articulării schimbării în România, despre ambiții și efort susținut, despre conștiință civică profesionalizată.

O tânără ambițioasă își vede viața făcută țăndări după ce suferă un accident de mașină, chiar înainte de nuntă, în urma căruia Carmen Uscatu își pierde viitorul soț și suferă un traumatism complex la nivelul piciorului. După o mutilare deopotrivă fizică și emoțională, la finalul anilor 90, Carmen Uscatu nu se simte salvată de sistem ci mai degrabă de oameni. E nevoită să își reconstruiască viața și să se înarmeze cu multă răbdare pentru operații și complicații succesive în care pierde luni și chiar ani de activitate.  Sistemul medical din România funcționa și funcționează și astăzi, din păcate, mai degrabă prin initiative ale oamenilor providențiali pe care ai norocul sau nu să îi întâlnești. 

Perioada spitalicească și de recuperare, din care nu lipsesc greșelile și incidentele ulterioare, în condiții de lipsuri și neajunsuri și e dublată de reconfigurarea ambițiilor personale și profesionale. Prima parte a volumului ne poartă prin provocările de recuperare într-un sistem precar. Chiar și după o perioadă lungă de limitare la pat, cu sechele semnificative după traumatismul de la picior și cu necesitate de asistență constantă, Carmen Uscatu își reface viața, se căsătorește, are un copil, se mută la București și își reorientează constructive competențele rezilienței. Fără să își propună să devină  un misionar grandios, un factor major de schimbare a sistemului, Carmen Uscatu ia în serios câteva initiative punctuale de schimbare în ce privește accesul la tratament al copiilor cu patologii oncologice. Tocmai pentru că se întâlnește în rândul cunoscuților cu acest gen de suferință și pentru că simte că nu poate sta indiferentă, se dedică, initial doar în timpul liber, valorificând skilluri dezvoltate în zona corporatistă, obținerii de sprijin și ajutor din partea statului și a publicului larg. Apoi, aceste proiecte isolate capătă o anvergură tot mai mare și mai ambițioasă: de la campanii de strangeri de fonduri, la renovări de secții și mai apoi la construcția unui nou spital. 

Drumul nu e ușor: nu doar pentru că, așa cum singură recunoașțe, asemenea demersuri necesită în timp profesionalizare pentru a rămâne credibile (și astfel, Carmen Uscatu s-a reorientat  profesional curajos, în cele din urmă, dedicându-se aproape în totalitate activității ONG-ului), ci și pentru că rezistența la schimbare pare să fi fost o provocare în toate direcțiile: atât în contact cu autoritățile, cu medicii, cu personalul administrativ, cât și în propria ogradă, în propria echipă a primei organizații  pe care a fondat-o, anterior lui Dăruiește Viață. Povestea lui Carmen Uscatu nu este așadar despre noi și ei, despre o comunitate pur progresistă și o comunitate învechită și rămasă în urmă. Este o poveste despre cum oamenii se repliază, își reorganizează prioritățile atunci când se simt amenințați sau presați, linia dintre conceptul de partener ,competitor sau chiar adversar devenind destul de fină în cele din urmă.

ANUL ÎN CARE NU AM MURIT nu este doar o poveste despre succesul unei initiative civice. Este și o poveste despre un anumit cadru mental care facilitează adaptarea, compatibil cu schimbarea ca proces. La vârsta a doua, după multe proiecte  de succes, Carmen Uscatu decide să își amputeze o parte a piciorului pentru a-și facilita mersul și aspectul general, printr-o proteză mai bună, alegând apoi să danseze tango. Transformarea, cu durere și cu renunțare, dar cu obiectivul a ceva mai bun în orizont, fără limitare la prejudecăți și temeri pare să fie un reper al destinului ei.

Sunt oameni care traversează experiențe dificile și rămân cu cicatrici sensibile, pe care le ascund, rămân defensivi și suspicioși, poate chiar ranchiunoși la adresa sorții și la adresa unui sistem care i-a maltratat. Sunt oameni care trec prin experiențe dificile,  pendulează între putință și neputință,  dar dezvoltă o anumită luciditate pragmatică, când ating acea trăire autentică a lui a fi ajutat și a te putea ajuta. Carmen Uscatu face parte din această a doua categorie, căreia suferința i-a facilitat accesul la o anumită specie de înțelepciune și încredere în oameni, condensând în cele din urmă dorința de a oferi înapoi, de a fi generos. 

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.