Desemnată în Italia cea mai bine vândută carte a anului 2020, distinsă cu Premiul Maison de la Presse și Paperback Readers Prize, Apă proaspătă pentru flori, semnată de Valérie Perrin a fost o adevărată surpriză pentru critică și este în continuare o încântare pentru pasionații de lectură.

Primul lucru care frapează la acest roman contemporan de ficțiune este locul în care se desfășoară acțiunea, care este chiar neobișnuit – un cimitir din Burgundia, care este administrat de o femeie la fel de neobișnuită și misterioasă, personajul principal al cărții, Violette Toussaint.

Deși, având la dispoziție doar aceste informații, am putea crede că atmosfera romanului ar trebui să fie sumbră, de fapt, lucrurile nu stau deloc așa, Violette nu este un om trist sau întunecat în ciuda muncii ei, ba chiar dimpotrivă, vom descoperi că este nevoie de un om cald și empatic pentru a face ceea ce face ea.

Micuța ei bucătărie este locul în care vizitatorii cimitirului se opresc pentru a face trecerea de la liniștea împietrită a cimitirului la tumultul vieții de zi cu zi. Acolo, la granița dintre viață și moarte, își adună forțele pentru a înfrunta existența de zi cu zi fără cei dragi.

Se opresc la Violette pentru a bea un ceai sau o cafea și a-i pomeni pe cei plecați, a depăna amintiri, a se confesa, a-și lăsa greutățile de pe suflet, aflând mereu o vorbă bună, un om care ascultă fără a judeca, care le aduce alinare prin simplul fapt că le stă alături.

Tot în acea bucătărioară ceilalți angajați ai cimitirului vin să mănânce și ne dăm seama că acolo s-a format o micuță familie, în care toți sunt acceptați așa cum sunt și unde fiecare se simte în largul său, cu toate lipsurile sau defectele lui.

Deși Violette arată un respect deosebit pentru morți și familiile acestora și nu merge niciodată printre morminte decât îmbrăcată cu haine sobre, nu ne ia mult timp să intuim că se află ceva mai mult dincolo de această aparență.

Întâi zărim o rochie colorată care se ivește de sub paltonul întunecat, mai apoi pătrundem în intimitatea dormitorului ei ascuns de priviri străine și ne îmbată voluptatea lenjeriei fine, roz și a chimonoului de mătase roșie, a celor câteva picături de vin Porto băute seara, a parfumului fin de trandafir, a culorilor pastel din camera ei, culorile primăverii – a începutului în contrast cu tot sfârșitul din jur.

Tot ce există dincolo de ceea ce poate pătrunde cu privirea un vizitator obișnuit al cimitirului, ne face să vedem o Violette plină de viață, tânără, care se răsfață, citește, își oferă timp și mici plăceri care să facă existența de zi cu zi mai frumoasă.

Sigur că există și o poveste dincolo de toate acestea și devenim din ce în ce mai curioși să o descoperim pe măsură ce citim. Autoarea nu ne lasă prea mult să așteptăm și ne dezvăluie totul treptat, fără grabă, ca pe o istorisire a unor lucruri întâmplate demult, care și-au pierdut din intensitatea copleșitoare datorită timpului și abia acum pot fi asimilate fără să pârjolească totul în cale.

Aflăm întâi că Violette a avut un soț, care după preluarea slujbei de la cimitir a devenit și mai neliniștit și absent decât înainte și la un moment dat, pur și simplu, a dispărut fără o vorbă. A raportat dispariția când și-a dat seama că nu se va întoarce, ca altă dată, dar nu a insistat să îl găsească, nu avea niciun rost.

Pătrunzând spre miezul poveștii, aflăm că ea a avut o viață presărată la tot pasul cu greutăți – copil orfan, care mai târziu a abandonat școala, după ce a început să lucreze ca chelneriță l-a cunoscut pe Philippe Toussaint, un fel de Don Juan care le făcea pe toate fetele tinere din jur să-și piardă capul, dar care, în mod surprinzător, a ales-o pe ea.

Așa cum putem bănui de la început, cei doi nu au o relație ideală, el fiind un copil de bani gata răsfățat și aflat sub influența zdrobitoare a mamei, singurul act de rebeliune al lui față de ea fiind chiar această căsătorie pe care ea o dezaprobă fățiș.

Violette muncește pentru amândoi, în tot ce ține de viața de zi cu zi și de relația lor și adevărata fericire o cunoaște abia atunci când apare copilul lor, o fetiță, Léonine. Pentru ea, Violette învăță să citească și să se autodepășească în tot și ar sacrifica orice. Chiar dacă tatăl lui Léo e mai mult absent, chiar dacă nu se mai iubesc, decide că poate suporta orice atâta timp cât o are pe ea.

Și totuși, iată că ani mai târziu, ea își duce viața solitară în acest cimitir unde știe pe dinafară toate numele și datele nașterii și a morții tuturor celor ce odihnesc acolo. Acolo o găsește si comisarul Julien Seul, venit să îndeplinească ultima dorință a mamei lui, una cu care nu se poate împăca, de a-i fi depusă urna cu cenușă pe mormântul unui alt bărbat decât tatăl său.

O altă viață, o altă poveste de dragoste – de data aceasta imposibilă -, poate de aceea dusă dincolo de mormânt, un alt destin cu momente de extaz și momente de cruntă agonie, un alt fir de nisip purtat de vânt, în care singurul lucru care contează și dăinuie este iubirea.

Dar această ultimă dorință a mamei lui Julien este cea care aduce împreună doi oameni care pot alege pentru ei un deznodământ diferit, o iubire dusă la împlinire aici și acum, dar care necesită, ca întotdeauna, un salt în gol: curaj, încredere, nebunie.

Totodată, ni se dezvăluie și ultima părticică a puzzle-ului, ce s-a întâmplat cu Léonine și în acest punct se rup toate stăvilarele și ne inundă toate trăirile zăgăzuite până acum. Abia acum ne dăm seama cât de mare este saltul pe care trebuie să îl facă Violette, cât de vulnerabilă este de fapt, cât de greu este să poți continua să trăiești când ți s-a luat tot ce ai iubit.

Alternativa însă, este aceea de a se îngropa de vie în cimitirul pe care îl administrează, de a deveni doar o umbră, o fantomă ca acelea de care se teme lumea mereu în preajma unui loc de veci, mai ales noaptea.

În final, nu putem spune nimic mai mult decât că aceasta este o carte care merită citită și este recomandată din suflet. Este unul dintre acele romane unde fiecare frază este o încântare, deoarece este scrisă de autoarea Valérie Perrin frumos, cu căldură, empatie, drag și respect pentru personaje, cititori și viață, în general.

Sunt sigură că sunt și mulți ticăloși printre locatari. Dar moartea nu face diferența între buni și răi. Și, la urma urmelor, cine nu a fost ticălos măcar o dată în viață?

După ce închid porțile, am timpul meu. Sunt unica lui proprietară. Este un lux să fii stăpânul propriului timp. Cred ca este unul dintre cele mai mari luxuri pe care un om și le poate permite.

Ador să râd de moarte, să-mi bat joc de ea. Este modul meu de a o zdrobi. Îi diminuez astfel importanța. Jucându-mă cu ea, las viața să țâșnească deasupra, să capete putere.

Titlu original: Changer l’eau des fleurs

Editura Litera, 2021, Colecția Buzz Books

Articol realizat de Alina Mocan pentru Libris.ro.

„Cu ani în urmă, eram librar și le spuneam oamenilor povești despre cărți. Acum, lucrez în domeniul financiar-contabil și “ascult” poveștile spuse de cifre. Nu sunt filolog sau critic literar, ba chiar am numai studii de profil real, așa că citesc și scriu recenzii doar din drag de cărți și dorință de a descoperi – și apoi împărtăși cu ceilalți – noi povești bine scrise”. – Alina Mocan