europa după război s-a
înălțat încet din ruine
azi
se dărâmă-n tăcere
neprimirea colindătorilor la ușă
ziua de ieri sub ziua de azi
moloz de secunde ce ridică
praful unor amintiri pe care
nu le ține minte
mai nimeni

fereastra cu îmbrățișarea ei
interioară mă protejează de
afară și de lume – nu-mi sunt –
îmi repet – singur gardian
și camarad de celulă – noroc!
cu oglinda caietului
în care mă spăl pe față
de urdorile nopții

saturn și jupiter au fost
aproape de noi în conjuncție
ca mai demult magii și steaua
și totuși e noapte în lume
cu toți copiii angelici ce îngână timid
câte-o colindă fără să știe exact
ce cântă

steaua sus răsare k o taină mare…
taină ce rămâne
închisă ca ușa în fața neprimirii
colindătorilor
ce suntem!

în lume bântuie nemântuirea
se cuibărește de la om la om
în nas în gât în plămâni
și în inimă
k un virus ce-ți ia pe rând
auzul gustul mirosul
până nu mai vezi nimic decât
interiorul apartamentului
propriu
oglinzile goale k niște
fântâni secate
prelungirea surdă
a zilei de mâine
glasul slab și îngrijorat
al rudelor

singura care nu se teme de moarte
e ploaia
cade voioasă pe străzi k o
drojdie ce va face pământul să
dospească
la primăvară