Pentru cineva care s-a simțit, din fragedă pruncie s-a simțit, scriitor, am scris foarte puțin. Sau chiar deloc. Pînă azi. A trebuit, iată, să mă apropii de venerabila vîrstă de 40 de ani ca să scriu ceva, în sfîrșit. Sigur că am mai scris, toți scriem, în fiecare zi. Pe mobil, pe Facebook, pe blog. Dar scrisul, scrisul adevărat, e altceva. Nici măcar literatura academică, articole sau cărți de specialitate, nu înseamnă scris, pentru mine. Dintre acestea am mai scris. Puțin, dar am mai scris. Nu, scrisul pe care l-am simțit dintoteauna în mine arzînd ca un foc, sau mai degrabă o scînteie care vrea să ia foc, vrea să îmi dea foc și să mă transforme într-o torță vie (metaforic vorbind, desigur, nu trebuie să se gîndească nimeni că aș putea fi primul caz de combustie spontană din România, nici că intenționez un act de publică imolație), e altceva. De exemplu, o poveste ca cea pe care o public acum pe Amazon. P...