Cînd lumina se sparge în unduirile suprafeței unui lac, unei mări sau, de ce nu, a unui ocean, dacă la locul potrivit se va găsi un ochi deschis și atent, acesta va fi răsplătit cu un spectacol a cărui glorioasă gingășie nu poate fi descrisă, cel puțin nu de către mine, și din fericire nici nu e nevoie să fie descrisă, pentru că – nu-i așa?- orice ochi, oricît de neatent, tot a fost la un moment dat răsplătit cu această priveliște. Dar dacă atunci cînd lumina se sparge în unduirile suprafeței unui lac sau unei mări sau unui ocean, nu se află în apropiere niciun ochi deschis și atent, gingășia glorioasă reflectată din valuri se va pierde neobservată în neant.

Dacă aș compara viața cu un ocean zbuciumat, probabil că nimeni nu va obiecta la această metaforă. Și dacă voi adăuga acestui tablou și lumina, fără care nu există viață, voi rămîne în asentimentul celor mai mulți. Dar dacă voi spune că există un fel de lumină, care nu se vede cu ochiul, ci cu mintea, o lumină care vine de undeva din văzduhurile existenței și care, spărgîndu-se în valurile vieților noastre zbuciumate, se descompune în perle de sens a căror frumusețe glorioasă uimește și vrăjește și paralizează ochiul atent, pe fază, doritor să le prindă sclipirea trecătoare ca spuma mării, puțini vor fi cei care mă vor înțelege. Dar tocmai lor vreau să le spun cît de important este să fie atenți la sclipirile de sens din jurul lor. Poate nu sînt la fel de multe întotdeauna. Poate nu sînt la fel de multe pentru toată lumea. Dar fără îndoială, în măsura în care sîntem toți oameni și înotăm în același ocean numit viață, toți avem parte de licăriri prețioase de sens. Dacă sîntem atenți și le prindem,. Altfel, dispar fără urmă și toată frumusețea lor e pierdută pentru totdeauna. Așa se face că unii pot să afirme despre viață că nu e decît un zbucium fără sens. Dar eu, care am văzut frumusețea glorioasă a sensului care se formează ca un curcubeu deasupra zbuciumului oceanului vieții, nu pot să tac atunci cînd aud astfel de sentințe definitive. Și nu sînt singurul. Am chiar acum în minte pe cineva care a trăit recent, împreună cu mine, astfel de licăriri de sens supra-lumesc, și care nu s-ar da înapoi să depună mărturie pentru ele. Carl Jung le-a numit sincronicități. Indiferent cum le-am numi, cel mai important este că există. Și nu există nicio veste mai bună pentru om decît aceea că există sens și că, dacă ești atent, îl poți percepe și îți poți hrăni inima și mintea cu frumusețea lui nelumească.