Cînd mi-a murit mușcata preferată (și singura) am pus ghiveciul cu planta moartă pe balcon, care e mic și deshis și la etajul opt. Într-o zi, după ce lipisesem de acasă cam o săptămînă, am descoperit că aveam musafiri: un porumbel găsise ghiveciul de pe balconul meu un loc tocmai bun pentru un cuib și acum stătea acolo, clocind și privind anxios în jur. Cînd am deschis prima dată ușa balconului, s-a speriat și fugit, lăsînd cele două ouă goale singure și vulnerabile. A dat cîteva ture în jurul blocului, apoi a aterizat undeva aproape, pe un pervaz, observîndu-mă atent. Atentă, pentru că era o porumbiță cu pene cărămizii și albe la vîrfuri. Mă simțeam de-a dreptul onorat că alesese tocmai balconul meu pentru a duce mai departe miracolul vieții și aș fi vrut să îi transmit cumva că puii ei sînt în siguranță pe balconul meu, că n-o să le fac niciun rău, din contră, aș vrea să le fac viața cît mai ușoară, măcar așa să particip și eu la marea dramă a propășirii vieții, mi-am spus. Și după vreo săptămînă, porumbița m-a auzit și m-a înțeles, pentru că într-o zi n-a mai zburat speriată cînd am deschis ușa balconului și m-am așezat lîngă ea. A rămas acolo, privindu-mă îngrijorată cu ochii ei de porumbiță și am fost fericit, în acel moment, fericit și onorat de încrederea pe care mi-o arăta.

Între timp, observasem că nu e singură. Din cînd în cînd, un porumbel de sex bărbătesc îi lua locul în ghiveci, timp în care mama porumbel dădea o tură prin Cișmigiu să își mai întindă aripile sau să bea apă din lac sau cine știe ce mai fac porumbeii în timpul liber. Cu el nu am reușit să mă înțeleg, și acum zboară speriat de fiecare dată cînd ies pe balcon. Poate nu am petrecut suficient timp împreună, pentru că turele lui de clocit sînt mult mai scurte, sau poate masculii porumbel nu sînt la fel de receptivi la emoții ca mamele porumbel astfel încît să vadă în sufletul meu că le doresc numai bine. Nu știu. Dar știu că foarte mulți tați umani ar avea enorm de multe de învățat de la porumbei.