Astăzi, aproape toată lumea urăște religia. Chiar și la noi în țară, unde 87% se declară Ortodocși, pare să domnească un dezgust generalizat față de religia organizată. Unii, mai sensibili, fac distincția între credință și religie organizată, în timp ce alții, mai puțin sensibili, nu fac această distincție și le aruncă pe amîndouă în același coș de gunoi. Însă nu despre distincția dintre credință și religie organizată, vreau să scriu azi, ci despre acel proces care afectează în mod inexorabil orice întreprindere omenească, inclusiv pe cele cu rădăcini neomenești. Să ne uităm la Creștinism. La început, Creștinismul a cucerit lumea nu cu sabia, cum a încercat s-o facă mai tîrziu, ci cu cea mai paradoxală armă dintre toate, dragostea. Mesajul radical al lui Isus, care ne-a arătat că singura rezolvare la toate problemele noastre și ale lumii este dragostea, nu era făcut din vorbe-n vînt, ci din carnea și sîngele celor care l-au trăit. Astăzi, mai toată lumea are impresia că dacă te îmbraci frumos și mergi o dată pe săptămînă la biserică, ești creștin. Nu contează că îți bați cățelul și copiii. Poate chiar soția sau soțul. Nu contează că îi privești cu dispreț pe cei mai chinuiți de viață decît tine. Pe cei săraci și pe cei needucați. Pe cei crescuți în medii defavorizate și care, evident, nu aveau cum să înflorească la fel de frumos ca tine, care ai crescut într-un sol cu toate îngrășămintele necesare. Tot ce contează e să te îmbraci frumos duminica sau, după caz, sîmbăta, să nu întîrzii la slujbă și gata, ești creștin!

Cancerul ipocriziei sau prăpastia care s-a căscat cu timpul între teorie și practică a făcut din religia organizată mărul stricat care este astăzi, un măr pe care puțini mai vor să îl înghită. La început, doar cei ca Voltaire și Nietzsche simțeau putreziciunea, dar azi o simte toată lumea. Așa a fost mereu, geniile au mirosul ceva mai ascuțit și trăiesc, uneori cu sute de ani înainte, ce ajung să trăiască la un moment dat masele.

Dar ce legătură are religia cu probațiunea? În afară de legătura de cauzalitate, istorică și directă, anume faptul că probațiunea a venit pe lume în virtutea unui implus religios, respectiv impulsul de a salva suflete pierdute, mai există una. Aceași regretabilă și din păcate la fel de inevitablă decuplare între teorie și practică care a transformat religia dintr-o experiență vie și cu puterea de a transforma lumea, într-o formă goală, lipsită de orice putere. Să dezvolt un pic.

La fel ca în religie, și în probațiune mai există încă doctrine sau teorii, însă doctrinele și teoriile sînt separate de practica propriu zisă, la fel cum în viața creștinului mersul la biserică e separat de bătutul cățeilor și al copiilor etc. Scopul probațiunii, e adevărat, e ceva mai modest decît al religiei. Probațiunea nu își propune ca obiectiv metanoia, transformarea totală a personalității și inimii omului, ci doar reintegrarea socială. Pînă și textele de lege recunosc, formal, că acesta este scopul probațiunii și doar cei mai ignoranți sau rău-voitori dintre specialiștii din probațiune nu știu acest lucru fundamental și au impresia că scopul probațiunii este punerea în executare a sentințelor penale (comițînd astfel păcatul clasic și de neiertat de a confunda mijloacele cu scopul). La un nivel superior, întîlnim corpul de cunoștințe rezultat din mulți ani de studii și cercetări realizate în multe și variate contexte sociale și care ajung, invariabil, la aceeași concluzie: elementul crucial pentru succesul probațiunii este relația consilier-persoană supravegheată. Prin relație nu înțelegem, desigur, o relație de putere, ci relație în adevăratul sens al cuvîntului, adică pe recunoașterea umanității din celălalt, identică cu a mea.

Poate greșesc, dar mi se pare că probațiunea (și vorbesc aici doar pentru România, dar cred că tendința este aceeași peste tot) a parcurs un traseu similar cu cel parcurs de religia organizată, adică a ajuns o formă goală în care răsună, la fel ca în bisericile de peste tot și din ce în ce mai încet, ecoul melancolic al începutului. La fel ca pioșii creștini care doar vorbesc despre dragoste, și în probațiune, în anumite cercuri, se mai vorbește încă despre importanța relației, dar în practică relația e din ce în ce mai irelevantă. Pînă la urmă, relația nu poate fi măsurată, nu poate fi…probată, pentru că relația nu e fizică, e metafizică, și știe oricine că lucrurile metafizice nu pot fi înregistrate și puse la dosar. Și dacă ceva nu e la dosar, nu există, motiv pentru care, ce contează cel mai mult azi în probațiune e ceea ce poate fi pus la dosar. Tot ce trebuie să facă persoana supravegheată ca să fie un bun creștin, pardon, o bună persoană condamnată pe calea reintegrării, e să se îmbrace frumos, fără pantaloni scurți, și să se prezinte la serviciul de probațiune la data și la ora fixate. La fel ca enoriașul care ascultă predica pastorului sau preotului dar mintea lui e în altă parte, persoana supravegheată vine la semnat și apoi își vede de viață. Totul e bine atîta timp cît consilierul de probațiune e mulțumit, și consilierul de probațiune e mulțumit dacă semnezi la timp și îți faci cu conștinciozitate maximă orele de muncă în folosul comunității. Consilierul de probațiune nu are timp să se întrebe sau, mai rău, consideră că nu e treaba lui să se întrebe, dacă supravegheatul e fericit sau nefericit, dacă simte că viața lui are vreun sens sau nu. Nu, astea sînt mofturi, important e să semneze la timp. Și dacă nu semnează la timp, atunci musai trebuie altoit frumos cu un avertisment. Și dacă nu înțelege blînda mustrare, atunci consilierul de probațiune își adună toate puterile și scrie un raport pe cinste în care aduce la cunoștință judecătorului că oița care i s-a dat în grijă este neagră și trebuie pusă la izolare.

A cui e vina pentru această stare degenerată de lucruri? Într-un fel, nu e vina nimănui, pentru că asta e natura realității. Dacă însuși Creștinismul s-a transformat într-o caricatură deplorabilă, ce pretenții să avem de la probațiune? Un sistem birocratic mare și complex are propria lui logică, propriile lui mecanisme, mecanisme care ajung să toace mărunt și să scuipe afară germenii sfinți și idealurile care i-au dat viață. Cu alte cuvinte, nu e vina consilierilor de probațiune că prioritizează dosarul și îndeplinirea obligațiilor în raport cu relația vie cu persoana a căror supraveghere le-a fost încredințată. E nerezonabil să ceri unei ființe umane să aibă relații autentice și vii cu 150 de oameni în general, dar cu atît mai mult la locul de muncă. Și pînă la urmă probațiunea, orice altceva ar mai fi ea, e un loc de muncă.

Dacă așa stau lucrurile, ce mai vrea unul ca mine, care se văicărește în scris de idealuri tocate mărunt? In La Grande Belleza, unul dintre filmele mele preferate, cineva o întreabă pe o sfîntă proaspăt canonizată în vîrstă de vreo 100 de ani, de ce mănîncă doar rădăcini. Răspunsul, pentru că rădăcinile sînt importante. Și eu cred că rădăcinile sînt importante, de aceea țin morțiș să mă declar în continuare creștin chiar dacă disprețuiesc creștinismul de azi (și de fapt creștinismul ultimelor două mii de ani, cu excepția primei sute, poate), și de aceea iubesc în continuare probațiunea chiar dacă nu îmi place starea ei de astăzi și nici direcția în care se îndreaptă. Am renunțat la religia organizată pentru că nu mi-am mai găsit locul în ea, dar nu la credință. Credința că rădăcinile sînt importante. Cred în puterea regeneratoare a rădăcinilor, cred că atîta timp cît legătura cu ele nu a fost cu totul tăiată avem motive să sperăm în renaștere. Pentru probațiune, provocarea de a deveni un agent de schimbare activ și viu în vieților celor condamnați la ea și nu o simplă prelungire a unui aparat penal fără suflet, este totuna cu recunoașterea nevoii de a pune relația în centru. Provocarea nu e ușoară, poate e chiar imposibil de grea. Căci relație poate exista doar între persoane, iar în probațiune, prin forța lucrurilor, persoana este redusă la obiect/dosar.

Din fericire, e posibil, printr-un efort suprem al umanității din noi, să recunoaștem umanitatea din celălalt chiar și atunci cînd celălat e un dosar între 150 de dosare. Deci, din fericire, stă în puterea oricărui consilier de probațiune, indiferent de serviciul în care lucrează, de stilul de lucru al colegilor, de tonul dictat de șef etc, să dea dovadă de bună credință. În doi pași. Primul, uitîndu-se în oglindă, să își aducă aminte de propria umanitate. Al doilea, uitîndu-se în ochii persoanei supravegheate, să recunoască aceeași umanitate și acolo. Știu că sînt puțini cei care reușesc să reziste presiunii care vine de pretutindeni și care vrea să ne transforme în mașini. Dar cred că sînt destui și cei care vor reuși să nu uite că sînt oameni, cu tot ce implică asta, și de aceștia, mai puțini, depinde nu doar soarta probațiunii, ci însăși soarta umanității.

P.S.

Cu siguranță vor fi unii, poate consilieri de probațiune cu mulți ani de experiență, care efectiv nu înțeleg despre ce vorbesc și pe care toată vorbăria despre relație nu face decît să îi enerveze la culme. Acestora le recomand să se uite mai mult în oglindă.

Alții poate aud acum pentru prima dată despre probațiune. Acstora le recomand să citească acest articol și poate și pe acesta.