Cînd am auzit prima dată de Jordan Peterson, de fapt, cînd am început să îl cunosc mai bine, am fost atît de impresionat încît i-am acordat destul de repede tot felul de titluri superlative, dintre care cel mai exagerat a fost, de departe, cel de profet. Mi se părea că e un fel de Isaia sau Ilie sau Ieremia, un vizionar curajos dispus să spună adevăruri dureroase unei lumi rătăcite prin tot felul de deșerturi.
Cu timpul, însă, Jordan Peterson m-a dezamăgit. M-a dezamăgit
serios și nu doar o dată, astfel încît ajunsesem, nu de
mult, să nu mai vreau să aud de el. Nu vreau să spun în ce fel de
m-a dezamăgit, pentru că asta ar însemna să spun și în cîte feluri
Jordan Peterson m-a inspirat și m-a umplut de uimire, și asta ar
însemna să scriu mult mai mult decît mi-am propus să scriu
acum.
Cînd am auzit că vine la Sala Palatului, primul gînd a fost, nu
vreau să dau bani să-l văd pe omul ăsta. Am făcut deja destule
pentru el și el n-a făcut atlceva pentru mine decît să o dea în
bară succesiv și semnificativ, mi-am spus eu indignat. I-am
cumpărat prima carte, 12 Reguli de Viață, de mai mult de 12 ori
(cred că 15 sau 17, nu mai știu sigur), și
am făcut-o cadou la prieteni și cunoscuți (dar și la necunoscuți,
am trimis cîte un exemplar în cele două pușcării din apropiere,
respectiv Rahova și Jilava), convins fiind că e una dintre cele mai
importante cărți pe care ar putea să le citească cineva azi. Chiar
acesta era textul care însoțea cartea, vezi că asta e una dintre
cele mai importante cărți pe care ar putea s-o citească cineva azi.
Sînt printre puținii care au citit și prima lui carte, Maps of
Meaning, o lectură grea și de specialitate, dar frumoasă și plină
de substanță. Sînt de asemenea printre puținii care au urmărit
cursul lui de la
facultatea din Toronto, Personality and its transformations, de
trei ori, în versiunea lui completă și reluată trei ani la rînd,
respectiv 2015, 2016, 2017. Sînt ceea ce s-ar putea numi un
specialist în Peterson, un titlu pe care puțini ar putea să și-l
aroge pe bună dreptate, căci deși foarte mulți vorbesc despre el,
puțini îl cunosc bine. De fapt, cei mai mulți îl cunosc din citate
și videouri scurte, scoase din context, la care unii se uită pentru
inspirație iar alții pentru gunoi pe care să i-l arunce apoi în
față.
În orice caz, mai zic odată: pun pariu că în România nu se
găsesc zece oameni care să îl cunoască la fel de
bine ca mine pe Jordan Peterson. Și spun asta nu (doar) ca să mă
laud, ci ca să fie limpede pentru toată lumea că îi cunosc bine
atît calitățile cît și defectele. Și are de toate! Căci aici vreau
să ajung, de fapt. Jordan Peterson este o figură care polarizează
ca nimeni alta zilele astea, la nivel mondial. Adică, împarte lumea
în două. Unii îl iubesc,
alții îl urăsc. Nu există cale de mijloc. Eh, uite că eu am găsit
calea de mijloc. L-am dat de mult jos de pe piedestalul pe care îl
urcasem, nu mai cred că e profet, nici vreun infailibil. E, și el,
un om. Dar unul dintre cei mai elocvenți oameni pe care îi cunosc,
un om care este permanent în dialog cu cele mai mari minți care au
trăit vreodată și cu
cele mai importante povești ale umanității. Și cu toate astea, e
prost, și e prost des. El însuși o spune de cîte ori are ocazia și
ăsta e unul dintre lucrurile pe care le-am învățat de la el, să
nu-mi fie rușine să recunosc că sînt prost și mai ales să nu-mi fie
rușine să o rostesc.În concluzie, în el, ca în orice om, se
întîlnesc și bune și rele, și nici n-ar putea
să fie altfel, pentru că oamenii nu sînt niciodată îngeri sau
demoni, chiar dacă noi, de dragul simplității, am vrea să fie
așa.
Dar, și asta e decisiv, cînd trag linie și fac socoteala,
Peterson e semnificativ mai mult bun decît rău! Ce are el de spus
despre natura realității, despre locul nostru în ea și despre
sensul a tot ce este, e mult mai plin de adevăr și de semnificație
și de putere decît toate gafele și erorile și punctele oarbe și, pe
scurt, locurile unde o dă în bară. Am
simțit mereu asta, chiar și atunci cînd, în unele conversații,
ajunsese să îmi fie rușine să recunosc că îl prețuiesc. Acum nu mai
mi-este deloc rușine, pentru că nu-l mai văd pe Jordan Peterson ca
pe un Zburător imaculat plutind prin văzduh învăluit în lumină și
perfecțiune, ci îl văd ca pe un om, un om în care lumina este
amestecată cu întunericul,
ca în toți oamenii, dar un om care face tot ce poate ca să facă
lumea mai bună. Și cu privire la această motivație fundamentală nu
am nicio îndoială!
Așa că pînă la urmă m-am decis să merg să-l văd la Sala
Palatului. Mai ales că, dacă voiam să mă păcălesc, puteam să-mi
spun că a venit el la mine, nu că eu m-am dus la el. El a venit
tocmai din Canada, pe cînd eu stau chiar la Sala Palatului. Și m-am
dus. Eram așa de familiarizat cu vocea lui și cu felul lui de a
vorbi, cu frazele lui lungi și
elocvente, care seamănă cu niște ghirlande pline de boboci
înfloriți și colorați, încît faptul de a fi în aceeași cameră cu el
(chiar dacă mai erau acolo cîteva mii de oameni, iar eu eram în
spate de tot, de unde abia îl vedeam), avea acea calitate unică, pe
care doar unele întîmplări speciale o au, și anume de a fi trait
atît ca o experiență nouă, cît și
ca una veche, pe care o retrăiam. Cu alte cuvinte, am trăit mai
degrabă plăcerea reîntîlnirii, decît pe cea a întîlnirii.
P.S.: Pentru cei care cred și nu se mai satură să repete la nesfîrșit că fanii lui Peterson sînt în marea lor majoritate bărbați, vreau să menționez că m-am uitat bine și aseară numărul de femei era aproximativ egal cu cel de bărbați.
