Unii oameni fac efortul admirabil de a scoate la lumină
numele celor măturați fără milă de forțele belicoase ale istoriei.
Eu doar comit o trântă mai măruntă și egoistă cu uitarea - extrag
compulsiv date din niște dicționare umplute cu scârța-scârța pe
hârtie ca mine.
Cei mai mulți dintre oamenii aceștia nu sunt talentați
sau netalentați, ci pur și simplu au putut trăi și dormi sub un
acoperiș, iar apoi au avut determinarea de a scrie și suficient
privilegiu încât să publice, eventual dobândind o brumă de așa-zisă
glorie.
Pentru majoritatea celor care nu scriu și încă prea
multe dintre persoanele care scriu, literatura nu înseamnă decât
canonul ei, vârfurile, în timp ce chiar și această viziune
ierarhică asupra literaturii presupune o mai largă geografie și
geologie.
Oricum, această ierarhizare este subîntinsă de cadrul
sistematic, al instituții. Nu ai un stat stabil, funcțional? Nu
trăiești într-o cultură favorabilă patrimonialului? Instituțiile
sunt opace, impenetrabile și controlate de clici pe care nu le poți
contesta? Ghinion. Circumstanțele astea poate nu te vor condamna la
o moarte violentă, dar nu îți garanteză nimeni că memoria ta nu va
fi ștearsă sau neglijată.
Sunt doar o altă ființă mult prea lașă, de acum și un
pic prea distrusă ca să-mi cheltui energia revoltându-mă. Ca să
evit paralizia iepurelui în fața farurilor de mașină, mai plusez pe
proiectele mele compulsive, cât se mai poate, oricât ar mirosi a
zadar.
O moarte liniștită, cu memoria îngropată în cărți. Ce
imagine bovarică... Nu, în mod clar nu suntem egali în fața morții.
Pe noi toți de acum poate să ne pască nucleara, dar atâția alții
înaintea noastră au avut parte de morți mai blânde...
