Cunoscutul fizician Enrico Fermi ar fi formulat un paradox referitor la capacitățile oamenilor de a găsi un alt cămin, dincolo de planeta Pământ. Paradoxul este reluat în superbul roman SF semnat de Kim Stanley Robinson, un autor familiar și cititorilor români prin traducerea trilogiei Marte, la Editura Nemira, în urmă cu mai mulți ani: în momentul în care viața devine suficient de inteligentă ca să își părăsească planeta, ea este prea inteligentă ca să își mai dorească să plece de pe ea.

Chiar dacă suntem departe, din punct de vedere tehnologic, de capacități explorative suficient de avansate pentru a evalua potențiale planete care să ne găzduiască în univers, visul la un Pământ geamăn într-o altă galaxie rămâne actual, cu atât mai mult cu cât discuția despre deteriorarea ecosistemelor, încălzirea globală, ascensiunea capitalismului scăpat de sub control și epuizant pentru resursele globului devine tot mai critică.

Ignorând echilibrul biosferei, vom fi nevoiți să căutăm o altă planetă. Iar problemele vor fi numeroase: dincolo de aspectele tehnice, de proiectele costisitoare de transport și terraformare, vom avea de gestionat chestiuni de principiu: dacă vom găsi planete moarte, la sute de ani lumină depărtate de Pământ, procesul de terraformare va fi probabil mult prea lent pentru a asigura supraviețuirea viitorilor coloniști aflați în expectativă în apropierea acelei planete. Pe de altă parte, dacă vom găsi planete unde există deja viață indigenă, s-ar putea ca ea să ne nimicească (chiar și când agresorul are dimensiunea microorganismelor, așa cum ne amintim din Războiul Lumilor al lui H.G.Wells).

Cu toate acestea, Kim Stanley Robinsonîși imaginează un viitor potențial apropiat, în care încălzirea globală a produs efecte majore (topirea calotelor glaciare, creșterea nivelului oceanelor, dispariția plajelor și a multor insule), suficiente cât să grăbească eforturile de colonizare extraplanetară.

Aurora este povestea unui grup de pionieri terraformatori și călătoria acestora spre sistemul Tau Ceti, în încercarea de întemeia o colonie umană dincolo de sistemul solar. Asta, după ce mici colonii au fost deja stabilite în jurul planetelor Saturn și Jupiter (Marte, în ciuda prejudecăților inițiale, s-a dovedit a fi mult prea greu de adaptat pentru viața umană pe termen lung), mai degrabă ca avanposturi-trambulină care să asigure saltul de viteză navelor care părăseau sistemul solar.

Mai puțin de 2000 de oameni participă la această misiune pe o navă complexă, ea însăși un fel de Arcă a lui Noe intergalactică, un microsistem planetar autosuficient, gândit în cele mai mici detalii. Nava cuprinde compartimente imense, comunicand prin 2 inele plasate în jurul unui ax, conținând așa zise biomedii, adică o concentrare individualizată și redusă spațio-temporal a varietății de sisteme ecologice de pe pământ (de la junglă, la tundră, la paduri de conifere). Biomediile și comunitățile sunt suficient de numeroase, astfel încât harta planetară e reprodusă la o scara mai mica, de nivelul navei (inclusiv cu nume de orașe și regiuni similare cu cele de pe Pământ).

Nava e controlată de un computer cuantic, o inteligență artificială care narează o parte din poveste, doar că nu atât de competitivă și rău-intenționată precum HAL din Odiseea Spațială a lui Clarke/ Kubrick. Computerul cuantic pe care nici locuitorii navei nu îl înțeleg pe deplin, are încă imperfecțiunile sale și încă învață cum să povesteasca sau cum să folosească metaforele (ceea ce pentru oamenii obișnuiți pare ceva intuitiv și foarte la îndemână, atunci când încerci să explici unei mașini cum să facă asta, te lovești de fapt de dificultăți majore). Cu toate acestea, capacitățile sale de calcul mențin nava în bună funcționare: de la sistemele de susținere a vieții, la estimările pe sute de ani legate de parcursul călătoriei, uzul de combustibil și scenariile ulterioare.

La fel ca alte misiuni de terraformare, și proiectul Aurora este gândit în etape: nava călătorește cu aproximativ o zecime din viteza luminii (pentru a menține o compatibilitate cu viața) și, cu toate acestea, destinația sa Tau Ceti este atinsă de abia în 200 de ani, deci nu de prima generație de călători-terraformatori.

Pentru a menține homeostazia microplanetei există niște reguli stricte referitoare la controlul natalității (oamenii sunt menținuți sterili, cu excepția situațiilor de recompletare a efectivului pierdut). Echipajul și locuitorii navei reciclează absolut orice și au posibilitatea, cu ajutorul imprimantelor 3d să înlocuiască orice material defect și, de asemenea, folosindu-se de biomediil și animalele aduse de pe Pământ, să susțină agricultura și premisele de hrană.

Viața pare să decurgă similar cu cea de pe Pământ, deși scara mai redusă și resursele mai puține implică o disciplină mai acerbă din partea locuitorilor, dar și obiceiuri noi și mai fezabile cum este anul sabatic de călătorie inițiatică a tinerilor prin toate biomediile pentru a se familiariza cu întreaga navă.

Povestea lui Robinson începe în momentul apropierii de planetele potențial locuibile ale sistemului Tau Ceti, atunci când una dintre cele mai respectate figuri din echipaj, inginera Devi observă cu îngrijorare schimbări neanticipate: noile generații de terraformatori, cei care ar ajunge efectiv în noile colonii, au o speranță de viață mai redusă, au înălțimea și greutatea medie mai reduse și chiar și o potențială lentoare mentală, fără să fie clare cauzele pentru aceste fenomene (asociate, posibil, cu ceea ce fiica lui Devi mai târziu va numi degenerare zoologică și fisuri metabolice – chiar și în asemenea simulatoare fidele cum este nava de terraformare, oamenii tot par să aibă nevoie de o planetă pentru a se menține în formă ca specie, din punct de vedere evoluționist).

Dispariția lui Devi îi lasă însă pe coloniști să execute singuri planul de aterizare și de selecție a unei planete care, măcar statistic, din analizele de la distanță, pare să aibă mai multe lucruri în comun cu Pământul.

Coloniștii descoperă însă că sarcina lor pentru care s-au pregătit timp de 200 de ani e mai solicitantă decât se așteptau, mai ales când unul dintre cei mai temerari exploratori se îmbolnăvește inexplicabil. Dincolo de vânturi, de regimul de lumină, de climă și factori geografici, provocarea biologică pare să fie cea mai dificilă dintre toate. Iar acest eșec de adaptare se dovedește a fi și mărul discordiei pentru populația navei: dacă planeta misiunii e neospitalieră ce le rămâne de făcut oamenilor?

Să caute o altă planetă?

Să rămână în sistemul Tau Ceti?

Să se întoarcă pe Pămâînt?

Fiecare din aceste decizii e dificilă, antrenează riscuri mari și rezultate greu de anticipat. Tocmai de aceea, inevitabil apar partizanatele, apare dezbinarea, apare conflictul. Care va fi rezolvarea, ce plan va dezvolta colectivul navei și cum il va duce la îndeplinire vă rămâne să descoperiți.

Într-o superbă cronică spațială, presărată și cu detalii fizico-tehnice, așa cum e de așteptat într-un roman SF care se respectă, Kim Stanley Robinsonpune în evidență universalitatea dimensiunii umane oriunde s-ar proiecta in univers dar și nevoia ideii de acasă, construită prin proximitate și, în acest caz al viitorului călătoriilor spațiale, nu doar o proximitate planetară.

Pe de o parte terraformatorii care inițial par să fie niște optimiști temerari, dispuși să pornească expediții idealiste în numele speciei, pun în evidență, chiar și la sute de ani și la generații distanță de populația de pe Pământ, chiar și atunci când e vorba de oameni care nu au cunoscut vreun locuitor al planetei, aceleași vulnerabilități ale speciei: tribalism dar și nevoie de autonomie și chiar violență. În acest sens, chiar dacă trăiesc într-un regim mai strict și mai disciplinat, semințele războiului vor crește vlăstare în cele din urmă și omenirea va fi la fel de opacă la dialog, prin propriile puteri, când va atinge praguri divergente. Și atunci va fi nevoie de un arbitru, în forma inteligenței artificiale protectoare (poate că asta ar fi sugestia lui Robinson și la scară planetară: războaiele nu vor putea înceta, fără un arbitru neutru ideologic, posibil nonuman, care să ne asigure supraviețuirea).

Pe de altă parte, această comunitate a navei sau cel puțin o parte a ei, nu pare să se simtă deplin confortabil decât în acest spațiu gândit ca un loc de refugiu și de tranziție. Capacitatea de a construi o lume prin obișnuințe, povești și amintiri triumfă chiar și asupra motivației inițiale a misiunii pentru o parte a locuitorilor galactici, astfel că de fapt ei nu mai aparțin nici Pământului și nici Aurorei, planeta din sistemul Tau Ceti. Și totuși se îndreaptă spre una sau spre alta – biologic, avem totuși în noi o chemare telurică, o nevoie de a avea un sol ferm, o apă, o plajă, un cer neboltit deasupra.

Prin perspectiva Freyei (fiica dispărutei Devi) și prin cea a computerului de bord, Kim Stanley Robinson aprofundează câteva meditații memorabile pe marginea naturii umane, a nevoii acesteia de apartenență si asupra felului in care construim relatia psihologica in raport cu spatiul pe care il ocupam.

Articol realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea