„Bărbatul fără cap” reprezintă cartea de debut a Lavinicăi Mitu. În 2017 a redescoperit pasiunea pentru scris la cursul de creative writing inițiat de Bogdan-Alexandru Stănescu și Cezar Paul-Bădescu, apoi a urmat cel coordonat de Florin Iaru și Marius Chivu. Câteva proze scurte din acea perioadă se regăsesc în revista Iocan și online în revistadepovestiri.ro.

Despre Lavinica Mitu mai știm și unde își scrie poveștile – pe balcon (poate cel mai frumos loc din oraș), balcoane, s. n. // Din fr. Balcon, it. Balcone // 1. Platformă cu balustradă la peretele exterior al unei clădiri, comunicând cu interiorul. 2. Rândul de locuri dintr-o sală de spectacol așezate deasupra parterului. Dacă ar fi să prezentăm un comunicat jurnalistic avem datele despre cine și unde, rămân întrebările de ce și cum?

De ce? – pentru că adultul de azi simte nevoia să reîntregească hărțile incomplete din copilărie, să reintegreze într-un fel de circuit granițele și teritoriile în funcție de mișcările tatălui ei pentru a putea ea însăși să-și redefinească identitatea, iar acest proces naște o compensare tardivă – „Azi sunt fericită pentru că sunt om mare și oamenii mari au bani și își pot cumpăra câtă înghețată vor”.

Cum? – cu o precizie aproape chirurgicală cu care Lavinica Mitu acționează asupra propriului corp, dar și asupra propriilor gânduri și trăiri. Sunt mult mai puține povestirile care nu au un cuvânt-cheie, pe care autoarea îl transcrie cu explicația din dicționar, decât cele care au – voi (La șase fix), familie (Bărbatul fără cap), canibal (Trei jocuri), negru (Felii de pâine), a țipa (Echilibru), hartă (Hărți), aștepta (La albanezi), apă (Șase ape), mamă (Granițe), foame (Fidea cu lapte), mare (Tu ești mai mare), deștept (Doamna Stoica), tată (Copilul cu ochi albaștri), a scrie (Alfabet), vitreg (Mame bune), judecător (Mama Aura), înalt (Soția preotului), copil (Mă duc), a destrăma (Ultimul tată), absolut (Roberto). Observăm că majoritatea sunt cuvinte din câmpul lexical al familiei, iar cele care nu sunt încadrate aici au legătură cu senzații sau situații alături de părinți, cei care nu au fost prezenți sau, atunci când au fost prezenți, s-a simțit ca și când ar fi fost absenți. Un exercițiu inedit de scriere creatoare ar fi să le punem unele lângă altele sub forma unor expresii sau propoziții pentru a vedea ce rezultă. Pentru Lavinica Mitu cuvintele sunt minicentre gravitaționale ale lumii de atunci și de acum, reactivându-mi în memorie, prin această tematică a familiei disfuncționale, alte două volume recente de proză, „Instabil” al Ruxandrei Burcescu și „Fragil” al Simonei Goșu.

Toate aceste povestiri restauratoare încearcă să readucă un cap și un capăt acolo unde acesta a lipsit. Reabilitarea din prezent nu poate aduce salvarea și în trecut, însă, așa cum Lavinica se împacă cu propriul nume în finalul cărții, la fel și bărbatul fără cap va supraviețui ori de câte ori va vrea personajul narator să-l omoare.

Prin intervenția definițiilor de dicționar autoarea își propune să cartografieze absența în toate formele sale – emoțională, financiară, socială, până la cea din interiorul familiei sau al unui grup de necunoscuți, așa cum sunt femeile din prima povestire. La șase fix narează povestea mai multor protagoniste, care pe măsură ce devin parte dintr-un ritual sau o comunitate conștientizează că locul lor nu este acolo și aleg să nu se mai întoarcă. Ceea ce reușește Lavinica Mitu este să ne familiarizeze cu un spațiu din care și dacă nu am făcut parte la un moment dat să ne transforme în martori și simțim, la rândul nostru, cum își modifică granițele după somnul tatălui, iar pereții casei ajung să ne strângă.

Un alt merit al autoarei este acela de a reuși să se detașeze și să privească poveștile apropiind și depărtând lentila care focalizează întâmplările cele mai dureroase și, aparent, lipsite de sens. Unele dintre povestirile Lavinicăi Mitu – mașina de spălat Albalux sau cea în care mama fabrică împreună cu cele două fete mărțișoare din cartoanele pachetelor de țigări – mi-au amintit de cartea de memorii a autoarei premiată cu Nobel anul trecut, „Anii” de Annie Ernaux. Scriitoarea de origine franceză inventariază schimbările unei lumi aflată în transformare după cel De-al Doilea Război Mondial, însă cu puternice ecouri în memoria actuală a naratoarei, dar și în evoluția istoriei recente. Pe de altă parte, „Bărbatul fără cap” este o retrospectivă narativă emoționantă despre neajunsuri și rușine privite prin ochii unui copil care încearcă să accepte lipsa unuia dintre părinți și să-l înțeleagă pe celălalt rămas acasă, „doar că cineva a rupt paginile aș fi putut afla cine e mama”.

Lavinica Mitu construiește un fel de variantă autohtonă a poveștii lui Annie Ernaux. Unul este un memoir despre „Anii” din Franța postbelică, în timp ce cele douăzeci și unu de proze scurte din volumul „Bărbatul fără cap” surprind violența din anii celei de-a doua jumătăți a comunismului în România. Un tablou de familie autentic care îți rămâne statuar în memorie multă vreme după ce ai încheiat lectura.

În „Anii” toate fetele își doresc să aibă cu vreo trei ani mai mult pentru a putea fi curtate, intuind libertatea care pare fascinantă și plină de oportunități, la care doar aspiră, cu gândul de a gusta din plăcerile vieții, așa cum văd că se întâmplă în cazul fetelor mai mari. Tabuurile există în continuare, însă tentația de a le sparge devine din ce în ce mai arzătoare. În schimb, fetița din poveștile Lavinicăi Mitu își dorește să crească doar pentru a se putea apăra de propriul tată, de băieții care o așteaptă la ieșire din curtea școlii, aruncând-o în zăpadă și de vecinii de pe scară, mama fiind singura care le poate face față tuturor. Într-o zi, mama își rupe tocul cizmei după ce un băiat îi pune piedică la școală, în timp ce o conducea pe fiica ei spre casă împreună cu un cârd format din nouă fete care le urmau. Băiatul crezuse că mama e o elevă, însă realizează curând că nu e așa și fuge. Vigilentă mama pornește după el, îl prinde și îl pălmuiește în văzul celorlalți băieți. Naratoarea își dorește să crească pentru a putea fi asemenea mamei ei.

Lavinica Mitu nu este o scriitoare resentimentară, mai mult o colecționară de momente imperfecte, schizoide, neînțelese pe care le resemantizează prin oglinda retrospectivă a adultului. De altfel, autoarea chiar mărturisește într-un interviu că probabil aceste proze nu ar fi existat dacă ea nu ar fi devenit, la rândul ei, mamă, o idee pe care o împărtășea și Zeruya Shalev, aceea că maternitatea nu este echivalentă cu stagnarea procesului creativ, dimpotrivă, oferă noi perspective și unghiuri de abordare asupra faptelor trecutului personal, încurajând (re)descoperirea și influențând pozitiv scrisul.

„Bărbatul fără cap” este povestea unei familii, dar și a unui univers al copilăriei marcat de interdicții, lipsa părinților, integrarea printre ceilalți – fete și băieți, pulovere de mohair, pe care naratoarea și le dorește albe și moi, la fel ca al uneia dintre colegele ei de clasă și îndeplinirea acestei dorințe după câțiva ani când primește un astfel de pulover croșetat de mama ei, dar care este colorat, cu ochiuri mari și inegale. Distanța aceasta dintre dorințe și așteptări și îndeplinirea lor este subiectul care o neliniștește cel mai mult pe naratoarea ipostaziată de o fetiță, plauzibil a fi un alter ego al autoarei.

Părintele cu care nu ne dorim să semănăm ajunge, într-un fel sau altul, să ne definească tocmai în absență, iar într-una dintre povestiri și regăsim acest aspect, amintindu-mi de data aceasta, de un pasaj dintr-o altă carte, „Refugiul timpului”, în care Gheorghi Gospodinov afirmă că „mai devreme sau mai târziu, toți aveam să semănăm cu tații noștri”. Fiecare conștientizare involuntară adaugă un nou strat de nemulțumire peste cele existente, dar constituie și o nouă eliberare asemănătoare tehnicilor terapeutice, în care numirea unei senzații, a unui sentiment indică parcurgerea inițială și primară a unui proces de vindecare.

Și Annie Ernaux și Lavinica Mitu surprind, în egală măsură, schimbările istoriei și politicii unei țări și ale unor culturi din care și-ar fi dorit să evadeze, însă au ajuns să se refugieze în singurul spațiu care le-a permis acest lucru, cel al scrisului.

„Mă așez în genunchi pe scaun în bucătărie, ung mai bine marginea franzelei cu margarină, acolo unde se vede acum miezul după ce am ronțăit capătul, și abia apoi tai felia. Exact așa cum făcea el, deși eu nu îmi amintesc când l-am văzut ultima dată în bucătărie și tonul pe care mama îmi spune asta nu este unul care să mă facă mândră de asemănare.”

„Nu mai locuiesc de mult în Slatina, nu cumpăr mărțișoare, nu port, mama nu mai strânge cartușe goale, dar în fiecare an o sun de 1 Martie și o întreb: ți-ai luat destule bolduri și plicuri la tine? E frig rău pe bulevard? Vin să fumăm o țigară?”

„Și așa cum mama și tata nu au stat până la final unul lângă celălalt, și cele două fișe au fost despărțite, habar n-am cine a făcut asta, dacă a fost ceva intenționat sau nu, încă mă întreb dacă numele meu a fost intenționat sau nu și cine a stat cu adevărat în spatele lui”.

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.