Mihai Duțescu este arhitect și cadru didactic la Universitatea de Arhitectură Ion Mincu din București. În lumea literară e cunoscut încă din anul 2010, când a câștigat concursul de debut al Editurii Cartea Românească, cu volumul de poezie Și toată bucuria acelor ani triști. A revenit apoi tot cu poezie, cu volumul Franceza un avantaj (apărut la Editura Pandora M) și a publicat, de asemnea, primul roman, Uranus Park, o poveste despre jungla imobiliară bucureșteană și compromisurile profesionale și morale într-o lume fragilă și imprevizibilă.

Cu fiecare carte pe care a adus-o în atenția publicului, Mihai Duțescu pare să fi făcut pași tot mai hotărâți, tematic, spre ceea ce criticii literari identifică și în literatura autohtonă drept realism capitalist: perspective din interiorul sistemului ale noii clase sociale desprinsă de inerția comunistoidă, perspective asupra efectului economiei de piață, în care goana după profit, foamea de ascensiune sunt dublate de eludarea regulilor, dezumanizare, epuizare, relativism moral. Poate de aceea este surprinzătoare opțiunea lui Mihai Duțescu de a reveni pe piața editorială cu o reorientare tematică parțială, punand in centru destinul unui personaj minor care traversează perioada comunistă și anii de după Revoluție în Romania.

Între ofertele poate mai spectaculoase narativ, precum poziția disidentului/persecutatului sau cea a activistului/ideologului/torționarului (adică cei care montează, de altfel, tensiunea dramatică a regimului totalitar), Mihai Duțescu preferă să se apropie de un personaj obișnuit din zona cadrelor medii, dar totuși paradigmatic pentru societatea românească.

Radu Popescu se naște în comuna Șotânga din sudul țării, crește într-o familie cu origini sănătoase pentru timpurile respective și parcurge, accelerat, mânat deopotrivă de un soi de oportunism minor dar și de facilitățile regimului, ascensiunea pe scara socială. Radu bifeaza standardele dezirabile pentru o viață acceptabilă în epocă, netensionată de întrebări și raportări ideologice. După ce urmează școala generală, face tranziția socială și educațională la oraș, la Corabia, acolo unde termină liceul, așază premisele căsniciei de mai târziu cu Angelica și ratează posibilitatea de a se înscrie la Școala Securității (o aspirație care e falimentată de o naivitate înduioșătoare a personajului). Radu se îndreaptă spre București și intră la Politehnică, la facultate, dar la subingineri ca să ajungă cât mai repede în câmpul muncii și să-și câștige independența.

Urmează nunta, tranziția de la garsonieră la apartament cu 2 camere, după nașterea fiului său Vlăduț și, cu sprijinul socrilor, o prosperitate domestică decentă, ba chiar și o mașină Dacia, poreclită Roșcata. Nimic excesiv, nimic ieșit din comun în parcursul lui Radu care, din poziția de șef de echipa la Întreprinderea de Rețele Electrice, se ferește de ciubucuri de beții, infidelități, eludează chiar și insistența invitației de a deveni colaborator al Securității, reușește să găsească acea poziție la limita toleranței sistemului, în care mica sa rețea de cunoștințe în economia subterană dar și eforturile familiei extinse, inclusiv cu inițiative mic burgheze îl mențin în zona unui confort acceptabil, a unei stabilități.

Una peste alta Radu Popescu este descurcărețul, adaptabilul, supraviețuitorul cel care se ține la o parte de marile întrebări sau de marile probleme, cel care trage pentru el și familie, fără alte aspirații în afara unui trai bun, în limitele unor standarde prescrise, în care micile efuziuni de bună dispoziție cu o masă indestulatoare, o excursie în URSS, câteva bancuri mai deochiate sunt suficiente sau țin loc de satisfacție spirituală.

Experiența de ins adaptabil își spune cuvântul mai apoi și în anii de după Revoluție, când chiar dacă instabilitatea economică va marca tot mai mult viața românilor și va întoarce câteva ierarhii, va dizolva din orizontul previzbil, în același timp ea va deschide calea spre noi oportunități pe care Radu și Angelica le vor îmbrățișa cu entuziasm.

Prin acest personaj, urmărit din copilărie și până la moartea sa prematură, autorul filtrează de fapt, condensat, o mulțime de locuri comune, ilustrative pentru două epoci: comunismul și începuturile capitalismului. În mediul rural pare să dureze o cultură a oportunismului și a aparenței, mai ales când oamenii nu mai au pământuri de lăsat moștenire și atunci fac și mai puțini copii: neamurile se vizitează la coptul strugurilor , unii vin la parastase doar la ora mesei, ritualurile de înmormântare sau nuntă au ca standard prioritar să facă fală, cu tot dichisul ca semn al prestigiul social.

Sunt evocate de la strategiile de supraviețuire în mediul rural (mici inițiative comerciale private, cum ar fi crescutul pepenilor și vânzarea lor în piețele bucureștene), la inserția din umbră a Securității, de la preocupările de timp liber (cluburi de fotbal, de filatelie, discuțiile istorice la un pahar de șpriț, mai mult sau mai puțin riscante, parte din afinitățile inginerilor cu veleități umaniste), la aspirațiile standard de vacanțe prin țară cu mașina (când aprovizionarea din timp era regulă, umplerea portbagajului cu alimente și benzină) și cultivarea atentă a relațiilor cu cei care asigurau fluxul economiei subterane (mai ales gestionarii de la magazinele cu mâncare).

În partea a doua, după căderea comunismului când Angelica și Radu nu mai sunt tineri, dar sunt încă în putere, se dezvăluie provocările de readaptare ale capitalismului, deși familia Popescu pare să iasă din comunism și să intre în democrație pe nesimțite, aproape fără entuziasm sau, dimpotrivă, teamă. Căile de susținere sau de sporire a prosperității se înmulțesc, deși inițial Radu și Angelica apelează încă la părinții lor pentru a se dota cu boiler, covor persan, tv color și video. Apoi, pe măsură ce economia se prăbușește dar inițiativele private înfloresc, după deschiderea granițelor, Radu se apucă de bișniță în Iugoslavia și în Turcia, acolo unde și bărbații români vând produse străinilor, în talciocuri improvizate iar femeile practică prostituția. Subinginerului nu-i lipsește flerul negustoresc și nici spiritul antreprenorial, așa că își deschide și butic în București, pe măsură ce trendurile economice fluctuează și bișnița intră în declin iar mai apoi revine la cultivarea pământului la țară.

Dincolo de panorama de epocă bine sintetizată cu acele locuri comune de care aminteam, se derulează din umbră și dimensiunile împovărătoare, prețul plătit al acestei adaptabilități constante. Dupa un scurt episod amoros, căsnicia dintre Angelica și Radu pare, încă din primii ani, formală, ea se rezumă strict la o mecanică funcțională a sporirii resurselor și confortului, ca doi manageri de proiect care supervizează și implementează atingerea unor obiective. Parcă lipsește viața. Nu pare să existe intimitate sau comunicare între cei doi, absența de acasă a lui Radu, recrutat de colegii săi de muncă în reprize prelungi de discuții și activități mai mult sau mai puțin sportive amplifică distanța dintre cei doi, în timp ce Angelica pare să aibă senzația că îl scapă de sub control (ca și când acesta ar fi fost obiectivul pre-căsătorie, să-l țină sub control). Momentele din apropierea finalului romanului, când acești doi oameni care și-au împărțit viața ani de zile, dar nu știu și nu pot să vorbească despre ceea ce simt, nici chiar când e vorba de lucruri inevitabile și serioase precum deteriorarea sănătății sunt memorabil alcătuite de Mihai Duțescu printr-o serie de dialoguri ezitante (completate de nelipsita activitate care sa reduca disconfortul).

Comunicare, contactul uman e ceea ce pare să le lipsească, iar Angelica și Radu au găsit salvarea (temporară) de distanțele care îi separă în frenezia activității permanente pe care o desfășoară. Această incapacitate de intimitate stă așezată de fapt pe reflexul reprimarii emoționale exersate de timpuriu. În lumea celor educați cu frică, bătaie și lipsuri (iar ultima scenă a romanului este cu adevărat cutremurătoare, deși relativ integrată în realitatea spațiului în care e proiectată), sămânța parvenitismului pare să fie plantată de fapt de o dorință de evadare dintr-un univers asupritor, un univers în care nu e loc de căldură, acceptare, expresie emoțională. Radu a trăit într-o cultură a reținerii în care oamenii nu își acceptă neputința, nu acceptă descărcări emoționale (bărbații nu plâng nici la înmormântări, ci doar la beții, după un ritual augmentat lăutăresc), de fapt nu știu să-și trăiască emoțiile.

Poate și acesta devine un factor decisiv în sfârșitul prematur al lui Radu, despre care Angelica, ulterior, nu poate vorbi (moartea e, de asemenea, ceva tabu, desemnată prin eufemisme de tipul: când s-a întâmplat cu Radu).

Chiar dacă nu e foarte spectaculos narativ, romanul comico-tragic al lui Mihai Duțescu este atractiv și interesant si va fi savurat deopotriva de cei care au trăit acele timpuri dar și de generația nouă. Pe de o parte autorul oferă o amprentă sociologică accesibilă și generațiilor de azi (care sunt tributare de fapt personajelor precum Radu, din clasa „cadrelor medii” care au făcut tranziția de la comunism la capitalism), al condensării unor structuri mentale și comportamentale reprezentative pentru o perioadă a istoriei în pagini de literatură.

Aceasta amprentă care ar fi putut deveni sterilă, este înviorată de fidelitatea actului înscenării. După ce a reușit să fie un insider al capitalismului montat conform rețetei noastre secrete, în Uranus Park, Mihai Duțescu reușește aceeași performanță, dar dintr-o altă perspectivă și într-o altă perioadă și scoate în relief mentalitățile din epocă, dar mai ales valorifică o cultură orală în dialoguri și descrieri. Nu în ultimul rând, povestea aceasta și poate chiar titlul ei ar putea fi o metaforă potrivită, reprezentativă pentru o pătură largă a societății românești. Buretele de fag e o ciupercă versatilă și rezistentă, se dezvoltă în multe locuri, la temperaturi variabile. Parcursul nostru postdecembrist sugerează că am fost și poate încă mai suntem, ca popor, niște bureți de fag – un titlu cu față dublă, de virtute și blestem.

„Vezi ca eu dau la facultate”. „Marți plec, că sunt înscrieri”, i-a zis Radu maică-sii. Adică doar i-a adus la cunoștință. fiindcă știa dinainte răspunsul: „Ți se făcu de facultate acuma, că fără facultate nu puteai… Te ții de studii! Aia mare a lu Ristică nu se mai duse atâta la studii și uite-o! Își face ditai casa la Plăviceni cu bărbatu-su, umple camionul de lubenițe și învârte la bani! Ori măcar popă aci lângă noi să te fi găsit să te faci.. dar ție îți arde de facultate! Păi, să fi fost tu popiț rău era? Te lua popa Savu pe lângă el pentru până se scotea la pensie și la urmă rămâneai de nu te mai dirija nimeni. Ne țineai și pe noi la bătrânețe, îți creșteai copiii colea-n bătătură, eh, maică, rău mai era…!”

Articol realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea