Am mai scris despre romancierul portughez José Saramago – deţinător al unui premiu Nobel pentru literatură – şi despre „răfuiala”sa cu Dumnezeu din perspectivă catolică (vezi https://geodavid.wordpress.com/2015/05/04/inutilitatea-sacrificiului/ ). Având în vedere că, într-adevăr, este vorba de o punere sub semnul întrebării a lui Dumnezeu aşa cum ni l-am dori noi, încep şi de această dată cu avertismentul că volumul despre care voi încerca să scriu mai jos nu trebuie citit de către cei şovăielnici în credinţă, indiferent că vorbim despre ortodocşi sau catolici.

Micul (la propriu, fiindcă la figurat e mare!) roman Cain (publicat în româneşte la Editura Polirom în 2014, în traducerea Siminei Popa) este ultima producţie literară a lui Saramago, apărut în 2009. Practic, se poate spune că este vorba despre piesa finală a mecanismului construit cu multă răbdare, ani îndelungi, prin care Saramago îl chestionează şi îl analizează pe Dumnezeu în încercarea de a-l înţelege. Iar romanul demonstrează că, din păcate (sau din fericire?), autorul n-a reuşit să treacă de limita atribuirii unor „rele” lucrării lui Dumnezeu.

Pe scurt, ideea ar fi următoarea: bine, admit că Dumnezeu e bun, dar El nu e ÎN TOTALITATE BUN, ci mai comite şi „rele”. De pildă, Cain – personajul principal al romanului, care este chiar binecunoscutul personaj biblic – îl acuză pe Dumnezeu că, de fapt, El este autorul moral al uciderii lui Abel, deoarece a fost părtinitor, subiectiv în aprecierea ofrandelor aduse de către cei doi fraţi; mai mult, El este vinovat şi deoarece – deşi este atotputernic şi ar fi putut împiedica fratricidul – n-a făcut-o (La fel de hoţ este şi cel care se duce în vie, şi cel care stă de strajă, spuse cain – în ortografia proprie lui Saramago, care evită majusculele, liniile de dialog şi alte asemenea elemente). Iar reproşurile aduse Tatălui ceresc nu se opresc aici: Cain este cel puţin contrariat de faptul că, în pedepsirea celor din Sodoma şi Gomora, Dumnezeu îi nimiceşte atât pe cei vinovaţi, cât şi pe cei nevinovaţi, mai ales pe copii (ca o paralelă, Saramago îşi mai arată cu vehemenţă dezacordul faţă de uciderea copiilor nevinovaţi şi în altă ocazie, atunci când abordează uciderea pruncilor din Betleem în Evanghelia după Isus Cristos). În aceeaşi manieră, Cain nu poate înţelege ce fel de Dumnezeu este Acela care Îi porunceşte lui Avraam să-I aducă jertfă de carne şi de sânge chiar pe fiul său, Isaac (din nou apare motivul jertfei copiilor inocenţi). Iar lista nedumeririlor revoltate ale lui Cain poate continua.

Din punctul meu de vedere, există un răspuns – nu uşor de acceptat – la acest tip de întrebări care pun la îndoială „bunătatea” lui Dumnezeu, mai ales a lui Dumnezeu din Vechiul Testament: categoriile de „bine” şi „rău” sunt specifice gândirii omeneşti, nu şi acţiunii divine. Noi, atunci când judecăm faptele lui Dumnezeu, le privim din perspectiva umană: ce este „bine” sau „rău” pentru oameni şi din punctul de vedere al oamenilor; or, pentru Dumnezeu, aceste categorii nu există, deoarece El nu poate face „bine” sau „rău”, ci numai BINE. Confuzia şi îndoiala noastră cu privire la BINELE divin apare din neputinţa noastră – cel puţin până în prezent – de a-L înţelege pe Dumnezeu; dacă L-am înţelege mai profund (nu pe deplin, fiindca aşa ceva nu e cu putinţă), am constata că „relele” enumerate mai sus (şi multe altele, deoarece lista este destul de consistentă) nu există, ele au fost considerate astfel doar din cauza superficialităţii noastre în cunoaştere. Aşadar, este vorba de paradigme diferite, care, cel puţin deocamdată, nu se interferează; de altfel, chiar Saramago percepe la un moment dat această incompatibilitate: Istoria oamenilor e istoria neînţelegerilor lor cu dumnezeu, nici noi nu îl înţelegem pe el, nici el nu ne înţelege pe noi.

De fapt, această cunoaştere (periculoasă) a binelui şi răului este pusă în chestiune chiar în romanul de faţă. Astfel, în momentul în care află ca Adam şi Eva au gustat din fructul oprit, Dumnezeu are o dispută cu ei, în care Eva, printre altele, spune: Asta am visat, doamne, că nu voiai să mâncăm fructul pentru că astfel am deschide ochii şi am ajunge să cunoaştem răul şi binele aşa cum le cunoşti tu. Iar Dumnezeu le relevă celor doi oameni ameninţarea la care sunt expuşi astfel cu toţii, zeitate şi omenire: Fiindcă aţi aflat binele şi răul, […] omul a devenit asemenea unui zeu, acum atât mi-ar mai lipsi, să te duci să culegi şi rodul din pomul vieţii, să-l mănânci şi să trăieşti veşnic, doar atât mi-ar mai lipsi, doi zei într-un singur univers, aşa că te izgonesc pe tine şi pe femeia ta din grădina aceasta. În acest fel, izgonirea din grădina Edenului echivalează cu izgonirea din paradigma cunoaşterii de natură divină şi aruncarea oamenilor în paradigma limitată a cunoaşterii inferioare, de natură umană; de aici neputinţa oamenilor de a cunoaşte şi înţelege acţiunile lui Dumnezeu.

Revenind la firul romanului, fratricidul lui Cain este perceput, de fapt, ca o revoltă împotriva divinităţii: Omorându-l pe abel pentru că nu putuse să-l omoare pe domnul, cain dăduse deja răspunsul lui. Iar pentru această răzvrătire, Domnul îl pedepseşte pe Cain să fie rătăcitor prin diferite locuri, dar şi diferite momente ale Vechiului Testament. Şi astfel, într-o ordine aleatoare, Cain cutreieră spaţiul şi timpul veterotestamentar, dând evenimentelor la care participă un curs diferit faţă de cel pe care îl ştim din Biblie; mai multe detalii despre periplul lui Cain puteţi găsi într-o altă recenzie: http://constantinpistea.ro/saramago-ultima-rafuiala-cu-dumnezeu/

Finalul cărţii este, în opinia mea, fabulos: Cain ia parte la pregătirile familiei lui Noe pentru a înfrunta potopul şi călătoreşte împreună cu aceşti ultimi reprezentanţi ai vechii lumi în arca plină de animale. Reprezentanţi ai vechii lumi, pline de păcate, pe care Dumnezeu voia s-o piardă, iar din familia lui Noe să zămislească o lume nouă, mai bună. Numai că, în timp ce arca supraîncărcată pluteşte pe valurile diluviului, Cain îşi reia confruntarea cu Dumnezeu: la fel ca pe Abel, îi ucide, unul câte unul, pe fiii, nurorile şi soţia lui Noe, astfel ucigându-L, de fapt, pe Dumnezeu din el; iar Noe însuşi, îngrozit că nu va putea îndeplini porunca Domnului cu privire la lumea cea nouă, este împins la sinucidere. Astfel că în momentul în care potopul trece, Dumnezeu, pus pe fapte mari, dar total ignorant în omniscienţa lui, îl strigă pe Noe, dar, în schimb, constată că singurul supravieţuitor de pe arcă era Cain; la disperarea Domnului pus faţă în faţă cu imposibilitatea îndeplinirii proiectului cu noua omenire, acesta din urmă răspunde: Trebuia să vină şi ziua în care cineva să îţi arate propriul chip.