În deschiderea antologiei lirice a lui George David, Fotografie cu înger lipsă (Fundația Culturală Antares, Galați, 2018), aflăm transfigurări aspectate romantic, detalieri metaforizate ale unor date existențiale ce își asumă adeseori fioruri profunde. Porțile visului sunt larg deschise și dau la iveală variate potențialități ascensionale. Meditațiile cu aură filosofică particularizează discursul poetic: „ca și trăitoarele, lucrurile/ sunt umbra unui altceva./ lucrurilor, ca și ființelor,/ li se opune necesar propria umbră// și astfel cercul deschis/ al infinitelor opuneri/ își zugrăvește înghețata umbră/ în mulțimea de contrarii// ochiul – țărmurită și/ lăcrimoasă făptură -/ prinde în clipirea-i îngustă/ (ca o ușă cu lanț)/ numai pe a fi – a nu fi” (Infinitele opuneri). Ne situăm printre variate simboluri descinse dintr-o continuă atitudine estetică introspectivă. Am putea imagina acorduri muzicale culte însoțind anumite sintagme din carte. Totul gravitează în jurul Cuvântului, ca piatră angulară. Ideatica atemporală face parte din esența versurilor lui George David. E supusă analizei și condiția mutabilă proprie stării poetice. Sentimentele au un enigmatic ton serafic: „tu spui melc/ și eu aud vânt// tu spui lună/ și eu aud vânt// tu spui iubire/ și eu aud vânt// niciodată n-am să știu/ ce auzi tu/ când spun/ melc/ lună/ iubire” (Alt cântec pentru cuvinte). Corespondențele aparțin din ce în ce mai mult zonei speculativului, determinând tematici inedite. Lumina posedă virtuți transfiguratoare, raportate oniric la memoria unor oglinzi atașante. Tentația expansiunii este accentuată, punctual marcată de raportări nostalgice la trecutul idilic. Sinele poetic consonează cu elanuri insulare primordiale. Lirica de dragoste sensibilizează intens: „respirația ta în jurul meu/ și eu plin de ea/ (armură de miresme)// mâna ta în mâna mea/ și eu sorbind-o în mine// tu,/ numai tu lângă mine/ și eu aflându-te câte puțin// eu în pustie ca profetul/ și singura mea alternativă/ fiind tu” (Alt cântec duios). Potențialitatea hiatusului, presimțită, anunță orizontul dramei. Meandrele pasiunii, parcă în ritm chopinian, inflamează suav interioritatea. Așteptările sunt generoase, situate sub influența imaterială a luminii. Iubirea consonează cu substanța unor alchimizări discrete.Recunoaștem și elemente caracteristice esențializărilor poetice: „robinson crusoe era fericit:/ el avea o insulă/ numai a lui,/ era un întreg// fiindcă, fără insulă,/ ar fi fost doar o jumătate// robinson crusoe căutând/ o insulă:/ a căuta/ o fata morgana” (Robinson Crusoe). Remarcăm constant accepțiunile filosofice ale poeziilor lui George David. Iese în evidență constanta verticalei. Accente fluide individualizante însoțesc frământările verbului poetic, animând un spectacol nu lipsit de primejdii. Multe desfășurări ideatice aparțin cumva translucidului. Spiritul nisipurilor învăluie tăcut metamorfozele lirice. Astfel, „în urma razei/ adastă umbra ce șterge/ numele meu” (Pseudo-haiku 6). Primează registrul diafan: „origami, ca/ umbră albă a florii/ multicolore” (Haiku 3). Prezența visului e întotdeauna fecundă. Când dubitațiile se dovedesc covârșitoare intervine registrul visului, pentru stabilirea unui anumit echilibru. Realitățile se întrepătrund, ca niște lunecătoare porții de aer. Într-o referință critică prezentă în volum, poetul Nicolae Boghian afirmă: „Versurile lui George David pun în valoare mirajul contrastelor din care poezia își extrage esența. Nimic mai armonic – vrea să spună poetul – decât dizarmonia dintre transparență și opacitate, dintre ce se arată vederii cu claritate și ascunzișurile labirintice dintre construcție și deconstrucție. (…) Poetul simte imaginea ca pe o sursă a luminozității ce deschide afectivitatea la fel cum soarele desface petalele unei flori. Și tocmai imaginile aparent nespectaculoase operează o transformare insesizabilă a receptivității, prin posibilitatea deschiderii neașteptate a surselor ce combustionează pentru desprinderea de gravitația inexpresivității.”