Cei care au citit cartea o aseamănă, pe bună dreptate, cu „Numele trandafirului” a lui Umberto Eco. Paralela nu este lipsită de fundamente, fie şi numai dacă ar fi să ţinem cont, în primul rând, de cine sunt autorii: Umberto Eco, înainte de a fi romancier, este un semiotician de reputaţie internaţională, iar Evgheni Vodolazkin, la rândul lui, este un renumit filolog, specializat în literatura medievală rusă şi în istoria Evului Mediu rusesc, cu lucrări ştiinţifice şi proiecte de anvergură în domeniu (puteţi găsi o foarte scurtă biografie aici: www.humanitas.ro/evgheni-vodolazkin).
În al doilea rând, la fel ca şi romanul lui Eco, „Laur” poate fi abordat la multe niveluri şi poate fi citit în multe chei: plecând de la simpla povestire (cu numeroase tente fantastice şi miraculoase) a vieţii unui dăruit rus în ale vindecării, trecând prin teme precum puterea taumaturgică a cuvântului („în actul tratării, un rol esenţial îl avea cuvântul” – p. 7), puterea dragostei care poate dura o viaţă sau chiar mai mult, semnificaţia „drumului” în cunoaştere şi devenire, până la întrebări de mare respiraţie, faimoasele „întrebări ruseşti” (cum zicea Andrei Pleşu): ce este viaţa? ce este cunoaşterea? ce este credinţa? cine suntem noi?
Dintre aceste multe chei care fie ţi se oferă de la bun început, fie trebuie să le câştigi prin efortul lecturii, mi mi-a rămas în minte (şi la inimă) cea care justifică, într-un fel, denumirile alese pentru cele patru „cărţi” care compun volumul („Cartea cunoaşterii”, „Cartea renunţării”, „Cartea drumului”, „Cartea liniştii”) şi justifică conexiunile dintre cunoaştere, credinţă, drum, pace: „Ce semn vrei şi ce cunoaştere, a întrebat stareţul care stătea lângă Mormântul Domnului. Oare nu ştii că oricare drum ascunde în el primejdia? Oricare – şi dacă nu eşti conştient de asta, atunci de ce să te mai mişti? Iată, spui că pentru tine e puţin să crezi, vrei să şi ştii. Dar cunoaşterea nu presupune întărire a spiritului, cunoaşterea e evidenţă. Efortul presupune credinţă. Cunoaşterea e pace, iar credinţa e mişcare”.
În al treilea rând, aşa cum „Numele trandafirului” era, printre altele, o adevărată farmacopee medieval-occidentală, cu tot felul de reţete medicale (mai mult sau mai puţin fantastice şi fanteziste) pe bază de plante, „Laur” (în care personajul principal pleacă în odiseea sa taumaturgică de la vindecarea cu plante) conţine, de asemenea, un vast reţetar de acelaşi fel, însă specific spaţiului medieval răsăritean.
În fine, în al patrulea rând (paralelele care pot fi făcute sunt mult mai multe, dar eu mă voi opri aici) este vorba de abordarea religiei. Eco tratează aspecte de mare fineţe dogmatică ale creştinismul catolic occidental, iar Vodolazkin, la rândul lui, aplică o reţetă asemănătoare, mergând în profunzimi subtile ale ortodoxiei pravoslavnice. Iată o mostră (p. 193): omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deci are şi libertate; de aici, libertatea de a gândi, numai că omul, spre deosebire de Dumnezeu, nu gândeşte numai binele.
Aşa cum am menţionat deja, romanul lui Vodolazkin este structurat pe patru „cărţi”. În „Cartea cunoaşterii”, prima dintre ele, Arseni cunoaşte viaţa: educaţia făcută de bunicul său Hristofor, înţelepciunea absorbită din „gramotele” lui Hristofor, puterea tămăduitoare a ierburilor; vine apoi cunoaşterea de sine, conştientizarea sinelui; este de notat şi cunoaşterea morţii în diferite ipostaze (moartea bunicului şi mentorului Hristofor, moartea părinţilor şi, mai presus de toate, moartea iubitei Ustina împreună cu fiul lor). În „Cartea renunţării”, Arseni (devenit între timp Ustin) pleacă de acasă, renunţând la o mare parte din înţeleptele gramote ale lui Hristofor; reduce la minimum numărul cuvintelor rostite; renunţă la dragostea pe care i-o arată Xenia pentru a o menţine vie pe cea (veşnică din punctul lui de vedere) pentru moarta Ustina; în fine, renunţă la timp, iese în afara acestuia. În mod logic, acumularea epistemologică, apoi cernerea esenţialului (multele renunţări) îşi găsesc fructificarea în „Cartea drumului”, în care eroul principal îşi caută calea proprie, simbolizată de drumul la Ierusalim, în finalul căruia suferă a treia schimbare de nume, devenind Ambrozie. Iar ultima carte, „Cartea liniştii”, vorbeşte despre împlinirea strădaniilor: Arseni-Ustin-Ambrozie intră în cinul călugăresc, primind numele de Laur, devine pustnic, vindecă în mod miraculos doar prin puterea spiritului său, ajută la naşterea unui prunc, contrabalansând astfel eşecul din tinereţe produs de neputinţa de a-şi salva propriul fiu.
Iar finalul este cu adevărat rusesc, constituind o altă cheie de citire a romanului, cheia spiritului rus pravoslavnic ce stabileşte un alt echilibru între raţiune şi simţire: Laur moare lăsând cu limbă de moarte să fie târât în mlaştini, pentru a servi drept hrană vieţuitoarelor, iar localnicii, adunaţi în număr de sute de mii, îi duc la îndeplinire dorinţa. Printre cei care fac parte din procesiune se numără şi negustorul neamţ Siegfried din Dantzig, nimerit alături de fierarul Averki, pe care Siegfried îl întreabă:
„Ce fel de oameni sunteţi voi, spune negustorul Siegfried. Omul vă vindecă, vă dedică toată viaţa lui, dar voi îl chinuiţi cât trăieşte. Iar când moare, îi legaţi picioarele cu o frânghie, îl târâţi şi plângeţi cu şiroaie de lacrimi.
Eşti pe pământul nostru de un an şi opt luni deja, îi răspunde fierarul Averki, şi n-ai înţeles nimic din el.
Dar voi înţelegeţi, întreabă Siegfried.
Noi? Fierarul stă puţin pe gânduri şi se uită la Siegfried. Păi nu, nici noi nu înţelegem”.
Cititorul va fi vrăjit, cu siguranţă, nu numai de construcţia epică în sine şi de încărcătura ideatică, ci şi de virtuozitatea stilistică a romancierului: dintr-o singură sau din câteva trăsături ale penelului lingvistic, Vodolazkin sugerează o întreagă atmosferă de mare complexitate. Iată câteva exemple: „Echipajul (unei corăbii în furtună, n.m.) format din călugări de la Soloveţki, era calm. Era calmul celor care nu ştiu să înoate. Dar nici nu au nevoie. Apa Mării Albe e atât de rece, încât mai mult de câteva minute nu rezişti în ea” (p. 251); „Localnicii care i-au înconjurat pe călători, cu precădere arabi, erau gălăgioşi, guturali şi cu multe mâini” (p. 252); „… numai seara erau locuitorii oraşului Jaffa vioi şi activi. Vlaga şi căldura acumulate peste zi le revărsau unul asupra altuia şi asupra celor veniţi acolo. Toate vânzările, schimburile, înţelegerile şi omorurile se săvârşeau în răstimpul celor două ceasuri care precedau asfinţitul” (p. 253). Iar astfel de exemple, minunate, sunt la tot pasul.
În concluzie, deşi pot fi făcute multe paralele cu „Numele trandafirului”, „Laur” este în mod categoric o capodoperă de sine stătătoare care merită citită şi recitită. Putem să-i spunem, dacă vrem, „Numele pravoslavnic al trandafirului”, dar asta nu contează, cartea îşi trăieşte propria viaţă şi îşi merită cu prisosinţă propriile aprecieri.