Avertisment (încă de la început): nu citiţi această carte dacă sunteţi slabi în credinţă! Valabil pentru orice credinţă, fie că vorbim de catolicism, de ortodoxie sau chiar de islamism.

De ce? Fiindcă Evanghelia după Isus Cristos a lui José Saramago (Polirom, 2012) este una dintre cele mai bulversante cărţi scrise despre Isus (voi utiliza grafia catolică a numelui Mântuitorului, deoarece este o carte ce aparţine culturii catolice, chiar dacă această religie se distanţează de o astfel de Evanghelie ca de Satana), despre Dumnezeu, despre Diavol, despre credinţă. Iar unele întrebări pe care le ridică sunt atât de periculoase, încât îl pot zdruncina foarte serios pe cel care nu se ţine bine pe picioarele lui de credincios. Ca, de pildă: dacă Dumnezeu este creatorul şi stăpânul întregii lumi, de ce nu este acceptat acest lucru la nivel universal? Dacă Dumnezeu guvernează tot ce se întâmplă, înseamnă că el conduce pumnalul ucigaşului în acelaşi timp în care dezveleşte gâtul victimei? Dacă Isus a fost sacrificat (nu „s-a sacrificat”) în numele credinţei, concordiei şi iertării, cum se explică zecile de milioane de omoruri, torturi, execuţii, condamnări săvârşite ulterior în numele şi din cauza credinţei? Dumnezeu şi Diavolul sunt două feţe ale aceleiaşi monede, neputând exista independent, ba chiar limitele unuia depinzând în mod direct de limitele celuilalt? De ce vina tatălui trebuie să fie imputată şi fiului? (eu aici fac legătura cu chestiunea păcatului originar) ş.a.m.d.

Saramago – laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1998 – încearcă să formuleze astfel de întrebări (nu neapărat să şi caute răspunsurile) derulându-şi povestea în contextul istoric şi cultural contemporan eroului său principal, adică Isus: personajele sale gândesc şi acţionează în limita mentalităţilor, prejudecăţilor şi cunoaşterii de acum două mii de ani, utilizează uneltele şi armele specifice epocii, iar această tentativă de reconstruire este foarte plauzibilă, îl face pe cititor să plonjeze firesc în acele timpuri, ca şi cum nici n-ar putea fi vorba de altceva.

În ceea ce-l priveşte pe Isus, multe dintre detaliile poveştii „clasice” pe care o ştim din Evangheliile „oficiale” fie lipsesc, fie sunt modificate până la a se transforma în opusul lor (vezi, de exemplu, faptul că Lazăr nu mai este înviat). Astfel, Maria, mama lui Isus, este o femeie întru totul de nivel mediu în ceea ce priveşte condiţia ei socială şi puterea de înţelegere a realităţii; „îngerul” care îi vesteşte Mariei naşterea lui Isus este, de fapt, Diavolul; naşterea lui Isus nu este întru nimic miraculoasă, ci rezultă în urma relaţiei sexuale fireşti dintre cei doi soţi; Iosif, tatăl „pământesc” al lui Isus, nu este atât de bătrân precum ştim din celelalte Evanghelii, ci, la naşterea primului său fiu, are cu puţin peste douăzeci de ani; pe lângă Isus – primul lor născut – Iosif şi Maria mai au încă opt fii şi fiice; Iosif moare de tânăr, crucificat din întâmplare; Isus pleacă de acasă la treisprezece ani (după moartea tatălui) şi timp de patru ani slujeşte unui Păstor, fără să ştie că, de fapt, acesta este opusul lui Dumnezeu, adică Diavolul; la optsprezece ani, Isus o cunoaşte (trupeşte) pe Maria din Magdala, care va rămâne femeia lui până la răstignire etc.

Mai mult decât atât, Saramago insistă pe perioadele mai puţin cunoscute ale vieţii lui Isus, adică pe copilărie, adolescenţă şi tinereţe, care sunt ignorate de Evangheliile „oficiale” şi zugrăvite incomplet în diferite Evanghelii apocrife. Ultima parte a vieţii lui Isus, cea cu care suntem mai familiarizaţi şi poate tocmai de aceea ni se pare cea mai plină de substanţă, este tratată destul de expeditiv în mai puţin de o treime din carte.

În Evanghelia sa, Saramago plonjează adânc în ideatica religioasă, mai ales cea catolică; nu ducem însă lipsă nici de alte trimiteri la lumea ideilor, cum ar fi doar câteva exemple de genul „percepţia parţială a contingenţelor vitale” (p. 204), „efectul de verosimilitate al naraţiei” (p. 205), „regulile bunei istorisiri” (p. 211), „imaginarul colectiv” (p. 336). În acelaşi timp însă, nu neglijează deloc aspectele de scriitură: unele scene sunt descrise astfel încât te împing către imaginea plastică a unei icoane, aşa cum este chiar primul capitol; altele, în schimb (p. 159), te duc cu gândul la o imagine cinematografică, iar unele scene (cum ar fi descrierea uciderii pruncilor din Betleem) sunt atât de tensionate, încât te ţin cu sufletul la gură şi cu tensiunea arterială la maximum, întocmai ca un thriller de bună calitate.

Extrem de tragică însă mi se pare discuţia dintre Isus şi Dumnezeu, la care asistă şi Diavolul, în urma căreia Isus înţelege că va trebui să accepte sacrificiul, chiar dacă i se pare gratuit, lipsit de orice consecinţe pentru omenire. Însă Dumnezeul violent al Vechiului Testament nu pare sensibil la astfel de dileme, astfel că impune sacrificiul din raţiuni egoiste. Pentru mine, de altfel, aceasta e şi cheia cărţii (cel puţin cheia accesibilă mie): inutilitatea sacrificiului cristic, care, cel puţin în ultimele două mii de ani, n-a adus în istorie schimbări pe care să le percepem ca fiind bune. Vorba lui Eminescu: „… lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi”.