Una dintre cele mai cunoscute și apreciate scriitoare franceze contemporane, Christine Angot a fost recompensată în anul 2013 cu Ordinul Artelor și Literelor de către Ministerul Francez al Culturii. Editura Polirom i-a tradus în limba română romanul „O iubire imposibilă”, nominalizat la Premiul Goncourt în anul 2016 și, mai recent, în 2023 romanul „Călătoria în Est”.

„Călătoria în Est” e o poveste în care Angot amestecă, la fel ca în alte romane, păstrând o anumită ambiguitate în acest sens, dimensiunea biografică și ficțiunea. E un roman zguduitor despre efectele abuzului psihic, fizic și emoțional pe termen lung, într-o epocă în care standardele de toleranță societale au amplificat pur și simplu trauma victimei. Chiar dacă o asemenea poveste ne revoltă astăzi, anatomia incestului și a consecințelor în spirală pe care le produce la zeci de ani distanță de la prima corupere e un mijloc oportun de a ne reaminti de ce discuțiile despre abuz nasc astăzi atâtea controverse. Extrema toleranței zero contemporane, dialogul sensibil și inflamat pe marginea definițiilor a ce mai înseamnă abuz au la bază un efort reparator pentru o serie de destine frânte pentru totdeauna, așa cum ilustrează și Angot în romanul său de impact.

Un asemenea destin fracturat este cel al protagonistei feminine, Christine, din romanul „Călătoria în Est”, din perspectiva căreia este relatată povestea. Christine crește fără tată și are ocazia să-și cunoască părintele abia la vârsta preadolescenței. Romanul debutează chiar cu acest moment, al întâlnirii dintre tată și fiică.

Un intelectual rasat, poliglot, obișnuit cu mediile elitiste, activând ca translator în cadrul Consiliului Europei, Pierre are toate atuurile unui personaj carismatic. Poziția sa asimetrică în raport cu Christine e subliniată nu doar de rolul său biologic-ierarhic, cât și de aura cultivată, educată, experimentată pe care o are. Amestecând așadar atât repere ale părintelui, dar și ale profesorului, maestrului capabil de inițieri, Pierre este o figură cât se poate de intimidantă, deși această dimensiune e neutralizată de felul său natural și dezinvolt de a se purta. Christine este, desigur, emoționată, entuziastă și animată de dorința de a fi plăcută, de a se face remarcată. Deschiderea ei naivă, a copilului curios față de un univers pe deplin nou al părintelui de acum dezvăluit, e întâmpinată, după o zi petrecută alături de tatăl ei, de un gest cel puțin ambiguu pe care Christine nu îl înțelege pe deplin: un sărut pe buze. Gestul e pus în umbră de capacitatea de seducător al lui Pierre care se exercită fără probleme și la ani distanță, asupra fostei sale soții, chiar în cadrul acelei întâlniri la Strasbourg unde Pierre o cunoaște pe Christine. O femeie slabă și probabil instabilă emoțional, mama lui Christine nu se poate articula ca părinte protector, atunci când Pierre începe să o abuzeze sistematic pe fiica lui puberă. Ambiguitatea inițială a sărutului pe buze e continuată apoi de o inițiere sexuală și apoi de o insistență tot mai elaborată. Fiecare întâlnire cu Christine e însoțită de aluzii sexuale și apoi de acte tot mai îndrăznețe până la perversiuni prin care Pierre își actualizează fără nicio umbră de vinovăție fanteziile, pur și simplu dând curs oricărui impuls (sunt câteva asemenea scene aproape dezgustătoare prin caracterul premeditat, regizat)

Departe de a fi o nimfetă nabokoviană, cu o atitudine măcar parțial conștientă de feminitatea ei, simțindu-se mai degrabă inconfortabil, dar integrând apoi avansurile tatălui drept firești, privite ca pe o monedă inevitabilă pentru a-i obține atenția și afecțiunea, Christine tolerează ani de zile intruziunea perversităților lui Pierre. Neputința și vulnerabilitatea ei sunt amplificate de tăcerea și tabuul social în raport cu incestul.

Privită din perspectiva zilelor noastre, poate părea surprinzător faptul că personajul feminin nu găsește niciun resort de refugiu sau suport pentru situația dramatică în care se află. Dincolo de dificultatea victimei de a face față unui agresor copleșitor prin natura sa simbolică, într-o epocă încă favorabilă patriarhatului, Christine trăiește într-o societate în care asemenea gesturi sexuale sunt mai degrabă trecute cu vederea sau asimilate unui con de umbră în care consimțământul la orice vârstă este încă un argument redutabil. Romanul se petrece în anii în care, în Franța, fapta incestului nu este prevăzută și nici sancționată de legea penală. Asemenea acte, precum cele înfăptuite de Pierre asupra fiicei sale ar fi putut fi calificate cel mult ca viol și acela însă greu de demonstrat.

Tocmai pentru că trăiește într-un climat mai degrabă blamabil pentru victimă, Christine nu vorbește despre experiențele ei ani de zile, nici măcar cu mama (o victimă pasivă a lui Pierre, la rândul său), ci se mulțumește cu o resemnare, cu o resemnificare temporară a poveștii sale. Apoi, Christine încearcă să îi impună limite tatălui ei pentru care, orice întâlnire cu fiica ei e un prilej de instrumentalizare sexuală. Doar că lipsa de deschidere erotică a lui Christine neutralizează orice motivație de întrevedere din partea tatălui. Și totuși, această limită e, măcar temporar, importantă, e o mica victorie într-o luptă de recâștigare a propriului corp și a intimității care de abia începe. Înzestrată intelectual, încărcată însă de trauma incestului, Christine caută să își construiască o viață socială și academică. Al doilea șoc vine atunci când, după ce își face primul prieten, Christine descoperă cum Marc intră mai degrabă în competiție seductivă cu tatăl ei, fără să ia o atitudine de condamnare fermă a abuzatorului. După o perioadă de aparentă acalmie, trauma condensată în trupul și psihicul lui Christine își spune cuvântul. Protagonista suferă de depresie și de rău fizic, aparent fără motiv, e sufocată de rușine, iar sexualitatea ei rămâne înghețată. Curele psihanalitice și relația stabilă pe care o dezvoltă cu Claude sunt supape temporare de la amintirile copleșitoare care o traversează. De cele mai multe ori ele au câștig de cauză și orice încercare de a reconstrui relația cu tatăl pe alte coordonată e sortită eșecului.

Ca într-un veritabil Sindrom Stockholm, inițiativele lui Christine o duc pe protagonistă într-o buclă a neputinței, la aceeași situație a abuzului inițial. Chiar și la ani de zile de la incest, chiar și când Christine e o femeie matură și aparent autonomă, tatăl ei are aceeași influență nefastă și capacitate de supunere sexuală asupra fiicei ei, iar protagonista pare să accepte disperată acest destin, atâta timp cât e singurul fel în care înțelege să își trăiască sexualitatea. Tentativa de a mărturisi în fața autorităților, de a obține măcar o condamnare, o incriminare publică prin care victima să recupereze parțial o putere în raport cu agresorul se scufundă din cauza complicațiilor birocratice și potențial retraumatice. Christine continuă să își caute echilibrul, să viseze la o familie, la un copil, caută inclusiv prin scris să obțină o oarecare exorcizare, o formă de consolare terapeutică. Nici măcar deghizat în forma ficțiunii, abuzul nu e luat în serios pentru ceea ce e, ci jurnaliștii sunt gata mai degrabă să privească lucrurile din unghiul exploatator al spectaculosului. Distanțându-se de tatăl ei, ani de zile, Christine trăiește la limita dezechilibrului, căutând spontan acel moment cathartic de eliberare care nu mai vine. Ce se va întâmpla când fabulosul și intangibilul Pierre care nu revine nici măcar o dată, dintr-o perspectivă morală sau umană asupra faptelor sale, ajunge totuși într-o situație de neputință, ajunge să trăiască degenerarea înaintării în vârstă? Este fragilizarea agresorului o potențială linie de împuternicire a victimei? Este schimbarea legislativă care ajunge mai apoi să delimiteze incestul și să clarifice aspecte legate de consimțâmântul sexual o coordonată de reabilitare pentru Christine? Vă rămâne să descoperiți în „Călătoria în Est”, acest roman tulburător și sufocant, despre felul în care anumite experiențe inițiatice pervertite ajung să ne marcheze mai departe pe viață, să ne amprenteze dureros identitatea.

„Incestul e luare în sclavie. Destramă relațiile sociale, limbajul, gândirea, nu mai știi cine ești, cine e el- tatăl, tovarășul de viață, amantul tău, al maică-tii, tatăl surorii tale? Incestul e un atac la adresa primelor cuvinte ale bebelușului care își învață locul în lume, tata, mama și ca urmare, distruge valoarea de adevăr a întregului vocabular. (….) E o declasare în interiorul familiei, reluată sub diverse forme și în societate apoi, pe modelul aceleiași gândiri care se propagă.”

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.