În prezent, cărțile lui Parini sunt traduse în peste treizeci de limbi. Este unul dintre colaboratorii permanenți ai mai multor publicații – The Guardian și The Chronicle of Higher Education. De asemenea, contribuie cu articole de opinie pentru renumite site-uri – CNN, Salon și The Daily Beast, iar de-a lungul timpului a semnat o colecție de biografii ale mai multor scriitori sau personalități literare, parte dintre ele traduse și în limba română, cum ar fi „Ultima gară” – povestea despre ultimul an din viața lui Tolstoi și „Borges și eu. O întâlnire” – un road novel care se petrece în primăvara anului 1971 sau povestea unei călătorii de la St. Andrews până în Highlands alături de Borges.

Romanul lui Jay Parini, „Călătoria lui Walter Benjamin”, apărut în colecția Raftul Denisei cu o traducere semnată de Irina Horea, radiografiază cu ajutorul unor documente, scrisori și mărturii ale apropiaților și contemporanilor filosofului german ultimele luni din viața acestuia.

Walter Benjamin poartă și va purta întotdeauna aura greu de desprins de personalitatea sa, aceea de a trăi într-un timp pe care l-a dedicat exclusiv scrisului și cercetării, într-un fel aproape alienat de contextele sociale din jurul său. Romanul lui Parini suprinde cu o deosebită candoare și blândețe secvențe în care acesta era distras sau absorbit de propria muncă. De multe ori, concentrat fiind să-și noteze o idee în caietul său de notițe, nu auzea nici măcar ce îi spunea Dora, sora lui. În alte situații, ignora cu desăvârșire atenționările atât ale surorii, cât și ale prietenilor, în legătură cu o posibilă plecare din Paris, unde oricum nu era mai mult decât un evreu cu origini germane. Odată cu înaintarea nemților în Franța statutul său de refugiat devine din ce în ce mai sensibil.

Chiar și în aceste condiții, ale unei inevitabile neliniștii în privința siguranței sale, Benjamin lăsa în continuare impresia că neglijează cu obstinație lumea materială, a concretului, drept dovadă rămânea în repetate rânduri fără bani, însă, de fiecare dată, i se arăta o posibilitate de împrumut sau un ajutor nesperat pe care îl cerea și care îi era acordat – „Credea în șansă, în norocul chior, în beneficiile coincidențelor fericite. Încrederea asta nu l-a dezamăgit niciodată”. Multă vreme după sosirea la Paris se încăpățânează și refuză să părăsească idilicul oraș al bibliotecilor și al cafenelelor, negând vehement faptul că francezii, care sunt niște oameni atât de cultivați și l-au primit cu atâta bunătate, i-ar putea face vreun rău.

Naratorul poveștii lui Walter Benjamin, domnul Scholem, cel care și deschide acest roman al confesiunilor și reamintirilor despre viața autorului, îl întâlnește pentru prima dată pe tânărul filosof și exeget literar în timpul unei prelegeri care are loc în Berlin. Walter Benjamin fusese invitat la această conferință de Gustav Wyneken, susținătorul și liderul Mișcării de Tineret. În momentul acelei prime întâlniri, care pentru mai tânărul său prieten pune o aureolă deasupra imaginii lui Walter Benjamin, el și Scholem se aflau în tabere diferite. Grupul din care făcea parte Scholem, Jung Juda (Tânărul Iuda) considera că evreii se obișnuiseră cu viața confortabilă din Berlin, însă că locul lor nu era nici pe departe în Germania. Un grup care susținea conservarea și promovarea culturii germanice și un alt grup, cel sionist, în fața cărora apare Walter Benjamin, încurajat de Wyneken.

La finalul prelegerii se întâmplă ceva neverosimil: Walter Benjamin părăsește pur și simplu sala, fără a-și saluta auditoriul, fără a asculta întrebările publicului, lăsând impresia că nu îl interesa opinia celor care tocmai îl ascultaseră. Așa începe admirația lui Scholem pentru cel care avea să devină în scurtă vreme prietenul său. Se vor revedea doi ani mai târziu, în 1915, când Scholem avea șaptesprezece ani, iar Benjamin douăzeci și trei, într-o vară „neobișnuit de fierbinte și melancolică”, la un an după începerea războiului, pe străzile pline de soldați, printre vehicule de armată și „chipul kaiserului înfățișat pe afișe în vitrinele magazinelor”. Cei doi își vor trimite scrisori toată viața, până în primăvara anului 1940, când corespondența lor va înceta brusc – Scholem nu mai primește nici un semn de la prietenul său, astfel că decide să plece în căutarea lui. Aflând că Benjamin se sinucisese, Scholem nu se arată deloc surpins de gestul prietenului său, mai mult l-ar fi surprins, poate, dacă ar fi ajuns la New York – așa cum plănuia să ajungă la Theodor Adorno -, în Cuba ori Casablanca. Pentru cei care-l cunoșteau, Benjamin devenise o prezență, pe cât de plină de contradicții, pe atât de previzibilă în alegeri.

În primii ani ai prieteniei lor, Scholem îl asemăna pe prietenul său refugiat provizoriu la Paris cu Charlie Chaplin din cauza mersului greoi, chiar târșâit și a miopiei care îi împiedica vederea laterală. Când Benjamin se apropia, prietenul său îl striga Herr Chaplin, însă această glumă cădea în gol, ca și când nu ar fi fost auzită de celălalt. Ca un fel de coincidență, însă deloc surprinzătoare dacă analizăm scrierile autorului, parcursul cărții ne dezvăluie faptul că Benjamin însuși se simțea influențat de acest personaj, chiar spunându-i surorii sale, Dora, cât de mult îl admiră pe Chaplin.

Într-o altă carte dedicată vieții și, mai ales, conceptului de aură dezvoltat de filosoful german, „Walter Benjamin. Artă, media, filosofie a istoriei. Pentru o arheologie a vremurilor moderne”, semnată de Erica Grossi și apărută la editura Litera, figura lui Charlie Chaplin revine în cadrul analizei asupra potențialului cultural și politic al noilor media, care iau amploare în Europa avantgardelor dadaiste, postdadaiste și cubiste – filmul și montajul. Chaplin devine starul emblematic al cinematografului capitalist internațional, moment care deschide și discuțiile în ceea ce privește modul în care se transformă gusturile estetice ale publicului, dar și percepțiile asupra evoluției raportului dintre corp și mașinărie. Pornind de aici, teoriile filosofice ale lui Benjamin se ramifică spre ceea ce avea să devină în viziunea sa, „epoca pierderii aurei autenticității obiectelor și a operelor de artă”, fenomen la baza căruia se află noua descoperire a reproducerii mecanice, a multiplicării și a aparițiilor fotografice și cinematografice în serie.

Acest exemplu al prezenței lui Chaplin, atât în varianta biografică recuperată de Jay Parini, cât și în studiile despre intelectualul evreu, dezvăluie o legătură nu foarte greu de intuit între filosofiile sale, modul în care a fost privit și înțeles de ceilalți și propriul său stil de viață. În multe situații, Benjamin și-a ghidat viața după intuiții proprii, cărora doar el le-a acordat credit, nu și ceilalți, urmărind ideea de a crea un montaj și un concept asupra acestui aspect particular, atât în palierele existenței cotidiene, cât și în opera sa. Și-a dorit să lipească sau să extragă dintr-un „mănunchi de cioburi” imaginea cât mai apropiată de o reconstituire completă a acestor fragmente. Intuițiile inițiale recuperatoare în privința teoriilor, dar și a propriei vieți, i-au fost umbrite de „factorul neșansă”, cel care nu a fost deloc în ajutorul său pe întreg parcursul peregrinărilor dintr-o țară în alta și al rătăcirilor sale filosofice și literare.

Revenind la ceea ce n-am putea numi ca fiind o clasică istorie romanțată, etichetă pe care până și critica literară este sceptică în a o atribui cărții, tocmai pentru că demersul lui Jay Parini se apropie mai mult de o cercetare asupra vieții lui Walter Benjamin, un tip de monografie care cuprinde și inserții de ficțiune, toate acestea (re)construite pe baza drumurilor autorului pe urmele filosofului german. Lisa Fittko este cea alături de care Benjamin se aventurează să treacă Pirineii și care documentează această experiență în memoriile sale descoperite în Italia, la mijlocul anilor 1980, de către Parini. Acestei descoperiri i se adaugă și cartea lui Gershom Scholem, „Walter Benjamin: Povestea unei prietenii”. Pentru Jay Parini, cele două mărturii marchează coordonatele începutului scrierii unei cărți despre ultimul an din viața lui Benjamin.

Volumul lui Parini nu omite evenimentele esențiale legate de viața lui Benjamin, criticul literar, teoreticianul de artă și bărbatul îndrăgostit de o singură femeie, regizoarea letonă, Asja Lācis, pe care o va căuta în celelalte femei, însă fără succes, o reconstituire cât se poate de apropiată de realitate, care reușește să contureze nuanțele, dar și fisurile vieții unui om pasionat de idei, luminile și umbrele unui portret pe cât se poate de viu și credibil, pe atât de plin de contradicții sau derutant. Înaintea Marelui Război, afirmă Scholem, „Benjamin încă nu devenise conștient de evreitatea sa”, iar cei doi prieteni se asemănau prin faptul că proveneau din familii bine situate, fuseseră toată viața „înconjurați de un lux ridicol”, crescând în apartamente cu mobilier scump, picturi la modă, covoare persane și servitori. Acest stil de viață le-a alimentat structura boemă, devenind curând destul de răsfățați, însă aspectele materiale nu erau ceva de care să fie interesați și, ca un fel de ironie a sorții, sau ca răspuns al acestui dezinteres constant, la maturitate Benjamin ajunge să ducă o viață nu doar lipsită de lux, ci chiar modestă.

Contradictoriu fusese și înainte în iubire, însă lucrurile se complică atunci când apare Asja. O cunoaște în Capri și se îndrăgostește iremediabil. Atât de mult încât este capabil să treacă peste soțul acesteia, devine și în această situație miop emoțional, ca să-l parafrazăm pe prietenul său Scholem, făcând abstracție de sentimentele sau angajamentele celorlalți, pasionat și interesat doar de obiectul dorinței sale. Asja îl descurajază în repetate rânduri în elanul său de a-i fi alături sub diferite forme și pretexte, însă Benjamin continuă să o poarte cu el în toate gândurile sale, egoist și distant față de soția sa, Dora și de fiul lor, Stefan.

Romanul „Călătoria lui Walter Benjamin” se încheie circular, cu o secvență narată tot de Scholem și cu vizita lui la Portbou, acolo unde prietenul său își încheiase socotelile cu viața. De-a lungul anilor de prietenie, Scholem sugerase de nenumărate ori ca Benjamin să meargă împreună cu familia la Ierusalim, însă cu fiecare ocazie întâmpină doar ezitări sau vagi forme de refuz. „Încăpățânarea l-a ucis, la fel și șovăiala lui imposibilă”, conchide Gershom, fapt care se dovedește a fi atestat prin însăși cuvintele lui Benjamin, cel care pe parcursul cărții se lamentează Dorei, soția sa, că poate ar fi fost bine totuși să-și urmeze prietenul în Palestina, însă, cu toate acestea, nu o va face niciodată. Nu va pleca la Ierusalim, însă își va dori să o fi făcut, nu va primi banii promiși de la Teddy Adorno pentru a ajunge la New York și nici nu va recunoaște pericolul reprezentat de nemți, ținându-se în același timp, departe de subiectul iudaismului în toate contextele, mai mult ca un joc al disimulării și neacceptării, joc care în cele din urmă ajunge să îl forțeze să traverseze Munții Pirinei într-o stare de totală neadecvare – cu pantofi de stradă, o sănătate fragilă și un viitor cel puțin incert.

Cu toate acestea, boemia și, dacă putem spune, inconștiența lui Benjamin sunt fermecătoare dacă ne gândim la el ca personaj literar, ca la un model de locuire a propriilor idei și concepte, un martir în încercarea de încetinire a vieții care oricum se rostogolea spre o inevitabilă prăpastie. Una dintre imaginile cinematografice legate de Benjamin va rămâne cea în care se așeza pentru mai multe ore singur la o masă aflată lângă o fereastră luminoasă, în Café des Deux Magots din Paris, cu aceeași ceașcă de espresso în față. Țigările îi erau pe terminate și nu avea posibilitatea de a-și cumpăra alt pachet, însă chelnerul ajunsese să-l cunoască și, din când în când, îi mai aducea un coș plin cu chifle din care Benjamin mânca cu poftă pe gratis. Alături de momentul contemplării prelungite din cafenea se află și purtarea manuscrisului într-o servietă de care nu se desparte și care, după moartea lui, are ghinionul de a fi uitată în trenul care mergea la Madrid sau conversațiile reproduse în roman, care îi are ca interlocutori pe intelectualul rătăcitor și pe Bertolt Brecht, cu scurte secvențe în care Walter este surprins și dojenit de prietenul său pentru că citea Marx, adică o vechitură, cum îi spune acesta, iar Benjamin îi servește ca răspuns faptul că nu îi face plăcere să citească ce e la modă.

O carte-document despre viața lui Walter Benjamin, dar și despre modul în care au luat naștere ideile sale, despre cum le-a purtat cu el peste tot, prin cafenele, biblioteci, chiar și în lungul drum până la linia de frontieră dintre Franța și Spania, reprezentând, dincolo de acestea, și o incursiune în memoria unor evenimente devastatoare ale omenirii, de la Primul Război Mondial, în cursul căruia are loc întâlnirea celor doi prieteni, Scholem și Benjamin, la cel de-al Doilea Război Mondial, timp în care trupele germane invadează Parisul, alungându-l pe evreul apatrid refugiat, ca mai apoi acesta să-și încheie periplul în același an cu anul fugii sale, 1940, la Portbou.

„Am scris în grabă detaliile pe o bucată de hârtie pe care el a vârât-o în buzunarul jachetei. Mi-am imaginat cum se amestecă acolo cu bonuri de la spălătorie, fire de tutun și Bilete cu însemnări diverse despre filosofia lui Schopenhauer. Iată un om care nu compartimenta, așa cum făceam noi, ceilalți, nici nu se preta la compromisuri cu viața de zi cu zi. Mintea îi clocotea de idei, iar întrupările lor concrete în lume păreau doar să-l contrarieze, să tulbure seninătatea pură a minții. Ajungând să-l cunosc mai bine, aveam să-mi spun că detaliile faptului de a trăi îi făceau de fapt rău; nu voia, aproape că nu suporta întreruperile necesare pe care le implică existența omenească”. p. 18

„O trăsătură a lui care te scotea din minți, această indecizie care, în cazul lui, se complica din pricina politeții excesive. Oscila permanent între ideea ori opinia asta și ideea ori opinia cealaltă, temându-se ca nu cumva să mizeze pe cartea greșită. Când era vorba de femei, era la fel de neajutorat în a lua o decizie: nici o femeie nu era chiar cea potrivită decât dacă trăia cu altcineva sau îl găsea neatrăgător. În chestiuni mai mărunte, de asemenea, nehotărârea asta îl zăpăcea și mai mult; bunăoară, la restaurant, comanda pește, apoi îl chema înapoi pe chelner și se răzgândea de mai multe ori; până la urmă, tot pește mânca, dar în același timp poftea la indiferent ce se găsea în farfuriile celor din jur”.

„L-am iubit, Dora, la fel ca tine. Dar el nu ne-a putut Iubi pe de-a-ntregul pe nici unul – nu în felul în care l-am iubit noi. A fost egoism? Nu cred (deși ai putea să nu fii de acord). A fost ceva echivalent emoțional cu miopia. Și totuși, când vedea, vedea complet; citea o persoană la fel cum citea un text, pătrunzând curajos în labirint, până în cele mai adânci cotloane. Mă simțeam sondat de el, interogat, descoperit”.

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.