Îmi place să citesc uneori povești psihoterapeutice, evocări ale unor situații impresionante din practica specialiștilor în sănătate mintală, dar adesea mă apropii de ele cu prudență dat fiind faptul că nu le pot citi nici ca jurnale și nici ca nuvele sau romane. Poveștile psihoterapeutice sunt parțial limitate în credibilitate sau în înțelegerea pe care o pot oferi cititorului, în mod paradoxal, tocmai prin elementele care le fac atractive pentru cititori. Aceste elemente țin mai degrabă de practica narativă, de așezarea  conținutului crizelor parcurse la terapie în scheme confortabile pentru mintea spectatorului. 

Poveștile psihoterapeutice sunt un amestec interesant de realitate și ficțiune, fără să aparțină pe deplin unui singur tărâm. Ele nu reprezintă ficțiune, căci nu sunt doar o plăsmuire a unui scriitor, fiind de fapt evocări ale unor ședințe reale, cu oameni reali. Pe de altă parte, odată prelucrate în mâna tera...