Mă uit la Sissi şi la şunca ei! Deşi, la drept vorbind, mă pot uita şi la mine. Mă rog, nu peste umăr, da’ mă uit!

C-am avut parte de destule aprecieri şi eu, să ştiţi! Din faşă. Nu cu caru’! Nici cu trăsura regală. Cu ceva mai mic: o roabă, un făraş…

Taică-miu a apreciat, când eram mică, că am veleităţi de prinţesă, da’ şi-a dat seama repede că n-am posibilităţi. Contează, totuşi, aprecierea şi, mai puţin asocierea lui nefericită (imediat cum s-a prins că n-o să am nici zestre regală) cum că, dacă nu răzbesc ca prinţesă, găsesc eu ceva până la urmă. Cu care să ocup trotuarul. N-aveam nimic pe-atunci de apreciat, da’ măcar eram într-o staţie. Pe care nu scria nimic, dar eu îmi imaginam mereu că scrie „va urma”.

Bunica avea casa la drum şi o staţie exact la poartă. Crescând, am ocupat destul spaţiu. Că, mama a apreciat şi ea că trebuie să mănânc un vagon de mere, iar în combinaţie cu alte alimente – nu existau forumuri de mămici pe vremea aceea -, m-am balonat. În sensul că am devenit chiar eu însămi un balon.

Dacă vi se pare că vă iau în balon sau, şi mai rău, pe mine, nu vă înşelaţi! Am hotărât să vă urc în el şi să vă zbor înapoi, înspre istoricul tuturor aprecierilor de care am avut parte de-a lungul vieţii mele, dar care, staţi liniştiţi, nu m-au leşinat.

În fine, aprecierile părinţilor mei sunt! Oricare ar fi ele şi în orice ambalaj. Chiar sunt! Sunt! Ce, nu mă credeţi?!

Soţ n-am, copii… Din flori? N-am! Aşa că rămân cu aprecierile celor pe care i-am iubit. Şi apreciat! Nu intru în detalii, da’ singura floricică pe care am primit-o de la un om de care eram eu îndrăgostită, a ţinut-o tot drumul altul. Cică îi era ruşine să meargă cu floarea în mână. Cred şi eu, ar fi părut că era îndrăgostit. Şi nu era o zi prea specială, era doar ziua mea.

Hai, mai bine să vedem cum apreciază străinii, că apropiaţii sunt… prea apropiaţi! Şi, uneori, supraapreciaţi.

Ultimul gest de apreciere a venit acum vreo două-trei zile. Afară ploua. Şi suna cam aşa: „dacă aş avea părul tău, aş avea toată lumea la picioare”. De la o femeie, către o alta, poate că sună ciudat, dar pun pariu că doamna s-a prins din prima că n-am lumea la picioare şi nici n-o s-o am vreodată, dar că i-ar sta bine cu o perucă roşcată.

Dacă vă mai spun şi că discuţia a avut loc într-un magazin cu mâncare pentru animale… Eh! Specifică femeilor trecute de 40 de primăveri… Asta cu pisicile.

Nu vă ambalaţi, ştiu eu că ce e al meu, e al meu, chiar şi neapreciat! Acu, pare că am rămas eu singura neapreciată din lumea asta, dar nu e deloc aşa. Ia să scriu!

Acum vreo 4 ani am devenit personaj. În „Scrisorile Contesei de Chou-Fleur”, o carte, scrisă de o zână. Mă rog, scrisoarea ce a apărut în carte era scrisă tot de mine, dar sunt personaj sau nu sunt? Căutaţi cartea pe Google, să vedeţi ce scumpă îi! Apreciere sau cum?!

Personaj de pagina 77! Cred că ocupam şi un sfert din 78, da’ nu îmi mai aduc aminte şi mi-e lene să-mi mişc şuncile acu!

Mă apreciază femeileee! ( şi îmi vine să cânt) Am şi voce, uite! (Caută-mă sub voce!)

„Sub pleoape, neştiută de tine, niciodată mai multă, străine!” Aşa începe cântecul. Parcă putea începe altfel?!

Desigur, în unele situatii se poate să fii prea multă şi, în altele, să fii multă, da’ să fii prea puţină! Hai, că aţi înțeles voi cum vine asta!

Aplauze! Aprecierile actorului. Care sunt! Aplauzele sunt nişte brute, totuşi! Nu ştii niciodată ce i-a mişcat pe spectatori: fundul meu mare sau sensibilitatea sufletului meu frumos, de har…tistă.

Însă, e momentul să vă spun că aprecierea cea mai fină (precum şunca Caroli), a venit de la o fetiţă, care mi-a zis într-o zi: „Ce frumos v-ati îmbrăcat azi, doamna!” Şi eu m-am uitat să văd ce luasem pe mine şi i-am zis repede, „adică, cu ce m-am îmbrăcat?”. Răspunsul ei a fost, „da, şi asta!”.

Mai târziu am înţeles ce voia să zică. Fiindcă aşa sunt eu, mă îmbrac în haine de om, dar mă dezbrac haină!(atenţie la accent) Străinilor. Cu copiii mă descurc, când le sunt profă de teatru.

De când mă ştiu, cele mai bune aprecieri le-am făcut eu. În legătură cu mine. Şi n-am scăpat niciodată ocazia să mi le şi scriu sau să mi le cânt singură. Uneori, mi le fac cu mâna mea.

Handmade-istă! Asta mi-s! Încă cu firişoare de grăsime, de care n-am putut să scap niciodată, dar nu mă deranjează, nici nu le apreciez. Iaca, mi le fac săpun şi le arunc în nume (Săpunaru).

Nu v-am spus, da’ să ştiţi că eu ştiu să colorez orice halcă lipsă.

Uneori sunt poetică! Alteori exact aşa, cu toate grăsimile la mine. Ar mai fi multe de zis, campania Caroli premiind cel mai frumos gest de apreciere din blogosferă. Dar, cum stăteam prost cu confirmările, dar şi cu memoria (la vârsta mea e de înţeles!), mi-am zis să nu ratez şansa ca eu să-mi tai o felie de apreciere, scriind acest articol.

Ştiu că mă apreciaţi şi voi! Dar, dacă o să fie secretul vostru şi nu scrieţi în comentarii asta, nu plec la Viena. Unul dintre premii, cel râvnit! Că cina romantică…eu nu cinez, am motivele mele!

Scrieţi.şi voi ce gesturi de apreciere v-au făcut să leşinaţi sau să vă clătinaţi măcar un pic. Leşinul e princiar, nu vă sfiiţi! Clătinatul e… nu ştiu ce e acum!

În speranţa că măcar v-am făcut să leşinaţi de râs, că romantism nu prea aveam azi la mine, a voastră CarOli. În sensul că eu, Oli (de la Olimpia) mă car acu!

Poftă bună! Şi uitaţi-vă la prinţesa Sissi! Aprecierea e peste tot, de ce nu şi în… şuncă!?

Ah, să nu uit!

Apreciaţi blogări de-ai mei, de vă simţiţi în şuncile voastre, mai aveti timp până la ora 23:59:59 să scrieţi un articol despre aprecierile voastre particulare şi să-mi luaţi biletele de avion! Măcar o să mă împac cu gândul că sunteţi mai uşori ca mine.

Apreciat organizator concurs Caroli, am citit regulamentul, declar pe propria răspundere ca nu o să cadă avionul din cauza kilogramelor în plus. Nu îmi iau bagaj şi o să par şi eu mai uşoară, bine?!

Vă apreciez pe toţi! Şi nu uitaţi şi să… Like! Pe mai departe! Apreciați și șunca!

Cu bine!