Robert Sapolsky e unul dintre cei mai cunoscuți și populari oameni de știință ai zilelor noastre, în zona antropologiei și biologiei comportamentale. Dincolo de cursurile și cercetările sale desfășurate la cele mai prestigioase universități americane, sunt remarcabile eforturile lui Sapolsky de popularizare și de accesibilizare a științei, în forma unor volume cuprinzătoare dedicate înțelegerii naturii umane în peisajul lumii vii. Dintre acestea, două au fost traduse și publicate și în limba română la Editura Publica: „De nu ce fac zebrele ulcer?” respectiv impresionantul„Behave”, o lucrare de peste 700 de pagini. Pentru cei care nu au însă răbdare să parcurgă asemenea mamuți tipăriți (deși sunt două volume fascinante), există o colecție de eseuri semnate de Sapolsky care ridică întrebări și lansează ipoteze interesante în sfera biologiei comportamentale. Eseurile sale, elaborate cu precădere în anii ‘90 sunt reunite într-un volum tradus și publicat de Editura Vellant intitulat „Care-i problema cu testosteronul?”

De ce o carte despre stres, testosteron, tulburări psihice, îmbătrânire, consumul de plante medicinale la animale, diete occidentale în Africa și câte alte subiecte diverse? Tematica largă abordată de Sapolsky e motivată de avansul cercetărilor în sfera științelor cognitive și comportamentale din ultimii 40 de ani. Tocmai acest domeniu promițător va pune în discuție raportul dintre minte și corp, felul în care ne înțelegem ca persoane și prin care atribuim responsabilitate semenilor pentru acțiunile lor. Dar asta nu se va întâmpla într-un spațiu abstract al filosofilor, ci chiar în viața noastră de zi cu zi. A înțelege cum funcționează știința și ce ne spune de fapt despre comportamentele noastre înseamnă a ne calibra perspectiva asupra lumii, a ne sustrage prejudecăților extremiste (fie cele care exagerează rolul biologiei, cum a fost cazul reducționismelor rasiale și etnice, fie cele care ignoră pe deplin constrângerile biologice) la care suntem supuși. Eseurile lui Sapolsky își propun să atingă trei obiective: să sintetizeze parțial progresele din cercetarea neuro-psiho-biologică, să dezvolte perspectiva evoluționistă asupra speciei noastre (prin observarea complexității comportamentale și emoționale din lumea animală) și să traseze eventuale implicații sociale și politice ale acestor descoperiri. Departe de a fi un demers gratuit, o întâmpinare la o curiozitate marginală, Sapolsky își propune să ne punem întrebările viitorului și să ne obișnuim cu mersul uneori sinuos și nu mereu edificator al științei.

A ta cât de mare e? (eseul care deschide volumul) este un elogiu sintetic adus progreselor înțelegerii unor boli importante din zona psihiatriei și neurologiei. Oameni care, în urmă cu un secol, erau marginalizați și identificați cu boala au astăzi șansa la un tratament rezonabil și decent și la o viață în comunitate. Ciudățeniile care i-au speriat pe înaintașii noștri, precum dezinhibițiile comportamentale din Boala Huntington, Boala Tourette, epilepsie sau tulburarea obsesiv compulsivă (și pe care Sapolsky le prezintă pe larg) sunt astăzi corelate cu anumite modificări cerebrale mai bine înțelese, iar ele se înscriu parțial pe un continuum dintre normal și patologic.

Noaptea în care ți-ai pierdut pijamaua, dar și Tineri și nesăbuiți sunt două eseuri care vorbesc despre pubertatea la oameni și la primate. Pubertatea e un proces costisitor energetic și suficient de complex, pubertatea este un moment care se declanșează în funcție de context, nu doar în funcție de un program biologic fixat. Efectul Vandenbergh, teoretizat după observații asupra șoarecilor, constată că prezența masculilor șoareci a căror urină conțină feromoni accelerează declanșarea pubertății la șoarecii femele (în vreme ce absența masculilor dintr-o comunitate de șoareci duce la o pubertate întârziată). Acest efect a fost observat și la alte specii, inclusiv la oameni, antrenând cu sine strategii reproductive diferite. Deși stresul fizic sau psihic inhibă declanșarea pubertății (tocmai pentru că pubertatea este costisitoare pentru organism) Robert M.Sapolsky amintește că mediile sociale instabile și mai ales familiile din care lipsește tatăl ar putea fi condiții prielnice de declanșare precoce a pubertății (dacă nu cumva e vorba și de o trăsătură genetică moștenită). Logica din spatele acestui fenomen este tot una inconștient reproductivă: în mediile în care femeile nu se pot baza pe masculi (cum este figura paternă), organismele accelerează potențialul reproductiv pentru a putea asocia cât mai repede o figură protector-masculină. Tineri și nesăbuiți surprinde ritualul maturizării și fenomenul migrației organismelor ajunse în perioada adolescenței. Un fenomen mai degrabă ciudat, totuși în lumea primatelor, indivizii care nu au atins încă maturitatea capătă un dor de ducă, aleg să plece spre teritorii mai puțin cunoscute și protejate, deși acest lucru pare, la prima vedere, un nonsens evoluționist. Acest transfer vizibil și în comunitățile de babuini pe care le-a studiat Sapolsky este riscant și dureros: adolescentul care ajunge în alt trib e adesea hărțuit, dat la o parte și umilit (până va deveni, la rândul său agresor când va apărea un exemplar mai slab). Chiar și cei mai puternici nou-veniți care dobândesc autoritate cu forța în grup prezintă niveluri de stres la fel de crescute ca cei care sunt ultima verigă din lanț (deci nu e mereu mai grozav să fii în vârful piramidei). Cu toate acestea, transferul și impulsul de a părăsi familia sunt totuși vitale pentru asigurarea diversității genetice și prevenirea împerecherilor cosangvine, iar specia umană a moștenit și ea această tendință.

Măsuri ale vieții e un eseu care explorează felul în care ne justificăm deciziile morale, mai ales când suntem confruntați cu situația de a ne ucide semenii. Sapolsky urmărește cele două tipuri de gândire analizate de Tversky și Kahneman (gândirea în tendințe și gândirea în frecvențe) pe care le aplicăm atunci când ne evaluăm moralitatea faptelor, inclusiv jocul cognitiv practicat în ritualurile de execuție prin care căutăm să disipăm sau să facem acceptabilă responsabilitatea luării unei vieții.

Alte câteva eseuri pe care le amintesc doar în treacăt: cel care dă titlul volumului pune în discuție o ipoteză aparent cunoscută de toată lumea: că testosteronul, hormonul predilect masculin este elementul cheie pentru prezența agresivității. Într-o analiză elegant de simplă, Sapolsky ne pune în vedere cum raționamentele pripite pot ajunge să distorsioneze rezultatele științei. Așa cum devine evident în eseul său, Sapolsky ne amintește că violența și agresivitatea sunt fenomene mai complexe decât un hormon și chiar și când avem de-a face cu răspunsuri aparent lămuritoare ale științei, unghiul de interpretare al afirmațiilor și judecățile de tip pas cu pas sunt esențiale în a înțelege de fapt ce anume am descoperit.

Un alt eseu, în aceeași linie a prudenței interpretării rezultatelor științifice este dedicat farmacognoziei animale (ar putea animalele să consume plante medicinale în cunoștință de cauză, tocmai cu scopul de a-și trata bolile, adesea indigestii sau parazitoze?)

Disoluția Egoului explorează ideea de fragmentare a sinelui prin modificări cerebrale (unele accidentale, altele chirurgicale), Răul din boală explică rolul febrei și a stării de indispoziție pe care o suferim când sistemul imunitar intră în acțiune.

De departe, poate cel mai provocator eseu, pentru care Sapolsky și-a câștigat notorietatea controversată este chiar ultimul din volum. Pornind de la întrebarea legată de conservarea genelor implicate în declanșarea tulburărilor mintale (ce beneficiu ar putea avea genele care intervin în amorsarea schizofreniei, de pildă?), Sapolsky explorează o ipoteză îndrăzneață: într-o formă atenuată, asemenea gene exprimate la un anumit număr de indivizi ar putea fi de fapt adaptative, ar putea conserva locuri privilegiate social pentru ocupații/practici tribale care servesc comunitatea, precum șamanismul sau cultele ritualice. Ipoteza și mai îndrăzneață pe care Sapolsky o temperează însă la final este aceea că întocmai experiențele revelatorii, formalismul ritualic teologic, conținutul anumitor narațiuni religioase ar putea fi legate de persoane cu un profil psihiatric cel puțin excentric (precum schizotipalii sau obsesiv-compulsivii).

Robert M. Sapolsky nu comite însă un reducționism și nu are pretenția de a explica întregul fenomen religios printr-o devianță biologică. În fapt, practicând o echilibristică între optimismul entuziast și scepticismul prudent, Sapolsky pledează pentru încrederea temperată în știință. O încredere care merită să rămână fermă, atâta timp cât, dincolo de beneficiile tehnologice evidente, știința nu este un domeniu care ne sărăcește existența, prin explicații abstracte și reducționiste. Mai degrabă, așa cum sugerează și ilustrează Sapolsky în eseurile sale, știința înțeleasă corect, în ansamblul ei de ipoteze care nasc alte ipoteze și alte nelămuriri este un demers care reinventează și revigorează constant misterul lumii.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.